Ștefan Popescu: Culisele votului din Israel. Eforturile lui Benjamin Netanyahu de a păstra puterea. De ce este favorit să rămână la conducerea țării

Rezultatele alegerilor din 27 octombrie au avut câteva certitudini suficiente pentru a anticipa deznodământul jocului politic de la Ierusalim. Prima certitudine este că partidele arabo-israeliene nu intră în niciun calcul privind echilibrele pe care se va așeza guvernarea.

A doua certitudine este că rezultatele foarte bune obținute de acestea și care le-au adus 19 locuri în Knesset reprezintă o veste excelentă pentru premierul Netanyahu și în același timp o veste proastă pentru opoziție.

ECONOMIE Giorgia Meloni majorează taxele în Italia pentru bănci și companii din energie. În România, au scăzut taxele pe multinaționale

15:02

FLASH NEWS Ministrul Afacerilor Interne face anunțul despre modul de plată al angajaților pentru zilele lucrate în weekend. Ce se întâmplă cu salariile în 2027

14:41

A treia certitudine: blocul condus de Eisenkot nu are motive să deschidă șampania cu cele 48 de mandate.

A patra certitudine: președintele Herzog a făcut apel la un guvern de largă coaliție ceea ce înseamnă o formulă politică împreună cu Benjamin Netanyahu.

În sfârșit, a cincea certitudine: președintele american Donald Trump, relația personală cu Netanyahu trebuie luate în calcul în ce privește voința și capacitatea de a sprijini o formulă cu liderul Likud în centru.

Să trecem acum la probabilitățile cu grad mare de materializare. În fața apelului prezidențial de a se forma un guvern de largă coaliție, vor exista (așa cum au existat și la noi) așa-numitele persoane responsabile în numele interesului național care vor apropia blocul condus de Netanyahu de pragul de 61 de voturi necesare votării guvernului.

Acum să vedem ce înseamnă acest vot, primul după atentatele din 7 octombrie 2023 și după intensa campanie militară către toate azimuturile din care Israelul nu a ieșit.

Israelienii, cu excepția cetățenilor de etnie arabă, nu au votat respingerea politicii de securitate a lui Netanyahu. Gadi Eisenkot provine și el din establishmentul militar – a fost șeful Statului Major – și nu reprezintă o ruptură față de obiectivele strategice ale statului evreu.

Biografia sa este importantă pentru a înțelege și limitele alternativei pe care o propunea opoziția. De altfel, dezbaterea electorală s-a concentrat asupra conducerii exercitate de șeful guvernului, responsabilității pentru eșecul de securitate din 7 octombrie, iar strategia adoptată în Gaza nu a ocupat un loc fundamental în competiția electorală. Prin urmare, cei care au votat blocul Eisenkot nu au votat pentru o politică de reconciliere cu palestinienii.

Schimbarea premierului, deci a stilului de guvernare, și schimbarea strategiei sunt două chestiuni diferite. În Israel există numai dreapta cu diversele sale nuanțe, cu o singură excepție: HaDemokratim, Democrații, o forță politică minoritară în sânul opoziției.

Deci la alegerile de duminică trecută am avut o competiție între un bloc de dreapta și unul predominant de dreapta.

Cu alte cuvinte, israelienii, cu a lor istorie marcată de războaie succesive, de amenințări regionale și de importanța menținerii unei capacități militare superioare la nivel regional, nu au renunțat la prioritizarea securității.

Mai degrabă, rezultatul sugerează că există divergențe asupra modului în care aceasta trebuie asigurată și asupra responsabilității politice pentru eșecurile precedente. Societatea israeliană rămâne puternic divizată, cu o progresie a votului arab care traduce și o dinamică demografică favorabilă a acestei comunități.

Pe termen lung, problema excluderii/includerii acestora în echilibrele guvernamentale nu va mai putea fi evitată însă nu suntem încă acolo.

Competiția electorală nu s-a încheiat odată cu numărarea voturilor. Ea va continua în perioada următoare prin negocieri și prin redefinirea alianțelor în sânul celor două blocuri politice.

Așadar, alegerile din 27 octombrie oferă opoziției un motiv de reflecție deoarece îndepărtarea lui Netanyahu nu poate singură ține loc de un program politic capabil să întrunească un consens suficient pentru a se constitui în alternativă de guvernare.