Am fost la OST Fest 2012: „I rock with my dad”. O zi cu Motorhead, Megadeth, WASP, Lake of Tears

Căldură mare. Piciorul intra in asfaltul din fața scenei când am ajuns. Frigea la talpă. Rockerii se stoleau ca oile la umbra precară a celor câteva conifere din incintă. Păreau fericiți. Pe scenă, evoluaseră deja Reborn și Metrock, trupe românești care au introdus asistența în temă. Berea curgea cu dărnicie din toate dozatoarele, deși prețul nu era prietenos (6 lei). Organizarea era bună, deși împărțirea spațiului din fața scenei a trădat setea de îmbogățire a organizatorilor. Am cumpărat bilet de 350 de lei, în sectorul minuscul din fața scenei denumit Fire Circle și populat de corporatiști, jurnaliști și piloși. Se vedea bine, dar se auzea prost, în nici un caz o experiență de 100 de dolari. M-am mai luminat la față cînd am remarcat la acest concert găști mari de tineri liceeni care cunosc și trăiesc muzica rock. Sunt din ce în ce mai mulți. Concertele rock nu mai sînt populate doar de bătrâneii de-acum corporatiști tunși periuță, cu geacă de motor, iPhone și copil cu tricou pe care scrie „I rock with my dad”. Semne bune.

Suedezii de la Lake of Tears au intrat și au remarcat cât e de cald. Aveau cămăși negre, care li s-au lipit imediat de spinare. Your country is hot!, a exclamat Daniel Brennare cu dublu sens, asudând abundent și furând cu privirea la un grup de fane. Muzica lor, gotică și cumva boreală nu s-a potrivit deloc cu căldura de cazan și lumina puternică de afară. Suedezilor le-ar fi trebuit întuneric, tenebre, o ploaie mocănească, ceva, să meargă cu Forever Autumn. Au avut parte, în schimb, de un public topit, entuziasmat doar pe alocuri de hituri ca Raven Land sau The Greymen. Lake of Tears au mai fost în România și au interacționat bine cu publicul pe care îl cunoșteau. Una peste alta, a fost un concert solid.

JUSTIȚIE Curtea de Apel Constanța judecă, miercuri, contestația depusă de Damen Holding BV privind procedura de vânzare a șantierului din Mangalia către Rheinmetall

11:54

PROTEST Sindicatul din Institutul Național de Statistică protestează în fața Ministerului Finanțelor și solicită respectarea drepturilor salariale câștigate în instanță

11:51

A urmat o jumătate de oră de stat la umbră, vreme în care scena s-a umplut cu Marshall-urile americanilor de la WASP. Blackie Lawless, veteran al heavy metall-ului, a intrat pe On Your Knees și a arătat o vervă invers proporțională cu vîrsta. Fani WASP erau mulți și toți cântau cu mâinile ridicate. Soarele își mai potolise atacul și sculele americanilor lor sunau bine. Singurul neajuns păreau să fie egării negri ai solistului care nu mai are de mult 30 de ani și care și-a exhibat nefericit fesele învinse de gravitație. Evident că au ieșit pe I Wanna Be Somebody, piesa lor celebră din 1984. Publicul începea să fiarbă și era prima oară cînd nu mai era din pricina căldurii.

Altă jumătate de oră, alte Marshall-uri, alți americani: Megadeth, o trupă legendară fondată de vizionarul Dave Mustaine (știai că a fost chitarist la Metallica?). Timbrul special al vocii și abilitățile sale extraordinare de chitarist nu au ruginit. Am mai văzut acum cîțiva ani Megadeth și verva nu i-a părăsit. Nu degeaba fac parte din The Big Four (Anthrax, Megadeth, Slayer, Metallica). Militant, cinic și ascuțit ca o lamă, Dave Mustane a cucerit publicul cu hituri vechi ca Hangar 18, Sweating Bullets sau Head Crusher. Dozajul a fost bine gândit, și în a doua parte a recitalului trupa a adus publicul în delir pe A Tout Le Monde, Angry Again sau celebra Symphony Of Destruction. Se lăsa înserarea și fanii cu tricouri Motorhead tropăiau excitați de decibeli.

Un puști de vreo 15 ani din fața mea și-a dat jos tricoul. Avea un tatuaj permanent cu Motorhead pe spate. Nu avea nevoie de tricou. Era cald, oricum. Lemmy a intrat brusc, dinamic, cu pălăria care l-a consacrat și fără depresia pe care o arată în documentarul „Lemmy” (pe care îl recomand călduros tuturor). S-a intrat spectaculos pe Bomber, o piesă ritmată care începe cu sirena care anunță bombardamentul. Și așa a fost. Lemmy avea o formă excelentă și o voce nealterată. Rock and roll! Abia acum în mulțime s-au deschis cîțiva ochi în care se făcea pogo pe I Know How To Die sau Over The Top. Britanicul legendar a aruncat în aer arena pe Going to Brazil și a încheiat cu un titlu care sună atît de Lemmy: Killed by Death. Bineînțeles că a așteptat până la bis să cânte piesa pentru care au venit peste 25.000 de suflete: Ace Of Spades. A încheiat triumfal cu Overkill, o piesă lungă și numai bună de ieșit. Un concert rotund, poate un pic cam scurt (toate concertele bune par prea scurte) și o zi bine construită, cu un line-up excelent.

Ne vedem la Tuborg Green Fest, la Guns’n Roses, Machinehead, Ugly Kid Joe, Soulfly și alți demoni.

Cătălin Mihăilă