De ce este întuneric noaptea, cu toate că în Univers „ard” miliarde de stele. Explicația tulburătoare a unui fizician genial

Iată de ce este întuneric noaptea, cu toate că în Univers „ard” miliarde de stele. Explicația tulburătoare a unui fizician genial. Întrebarea este cunoscută drept „paradoxul lui Olbers”, scrie descoperiri.ro, și este punctul de plecare al unei teorii fascinante a profesorului Richard Feynman.

În teorie, paradoxul lui Olbers, se referă la faptul că cerul ar trebui să arate ca un perete continuu de plasmă stelară, la fel de strălucitor ca Soarele însuși. Iar într-un astfel de Univers, Pământul nu s-ar odihni sub un baldachin răcoros și întunecat pe timpul nopții, ci s-ar afla ca într-un cuptor cosmic.

Vreme de un secol, mulți astronomi au mizat pe praful cosmic ca fiind răspunsul salvator. Spațiul nu este perfect vid. El conține gaz, resturi și praf stelar. Dar și această această soluție se izbește frontal de legile termodinamicii.

SOCIAL Câți ani trebuie să lucrezi în România, cu carte de muncă, pentru a ajunge la o pensie de 10.000 lei, la bătrânețe

08:23

CONTROVERSĂ Departamentul Justiției din SUA cere sancțiuni disciplinare împotriva a șapte judecători: sunt acuzați că au criticat în presă operațiunile ICE din Minneapolis soldate cu 4.000 de arestări și doi morți

08:18

Adevărata revelație apare atunci când nu mai tratăm spațiul ca pe un fundal atemporal. Lumina nu călătorește instantaneu de la sursă la noi, ci are o limită de viteză absolută: se mișcă prin vid cu o viteză constantă de aproximativ 300.000 de kilometri pe secundă (mai exact 299.792 km/s). Iar dacă Universul are o vârstă finită, atunci lumina din regiunile cele mai profunde ale sale nu a avut suficient timp să ajungă până aici.

Iar cerul nocturn are zone negre deoarece porțiunea din Univers pe care o putem vedea este limitată de timp.

Și mai există un „asasin” tăcut al luminii, unul care acționează cu mult înainte ca expansiunea Universului să aibă vreo relevanță: simpla distanță.

Chiar și în scenariul în care Universul ar fi fost static, în care lumina nu și-ar fi lungit deloc undele, strălucirea stelelor s-ar slăbi inevitabil pe măsură ce se propagă. Aceeași cantitate inițială de lumină emisă de o stea este forțată să acopere o suprafață din ce în ce mai vastă pe măsură ce călătorește în toate direcțiile. Iar până în momentul în care intersectează retina ta, a mai rămas din ea doar o fracțiune microscopică. Aceasta este legea pătratului invers în acțiune

De asemenea, ochiul uman are limite clare, iar într-o noapte perfect senină și întunecată, vei putea înregistra lumina doar până la un anumit prag. Pentru o stea cu dimensiunile și intensitatea Soarelui, granița vizibilității cu ochiul liber este surprinzător de aproape: doar 50-60 de ani-lumină.

Dacă plasezi Soarele dincolo de această graniță, Soarele ar deveni complet invizibil pentru un observator fără telescop. Și asta pentru că prea puțini fotoni din acea stea mai ajung pe pupila ta.

O stea poate să pompeze cantități astronomice de energie în spațiu, secunda de secundă, însă, din perspectiva ta de pe Pământ, ea alunecă neobservată sub pragul percepției biologice. Lumina ei nu a dispărut, ci doar s-a întins într-o pânză prea rară, fiind, deci, și motivul pentru care cerul nocturn arată ca o tapiserie neagră presărată rar, și nu ca un trafic aglomerat.

Autorul recomandă:

Descoperire uimitoare. Neanderthalienii tratau cariile cu unelte din piatră acum 60.000 de ani