NEMOroc

Mă uit la Eurovision de când eram mică. Nici nu mai știu dacă învățasem să scriu și să citesc la primul concurs la care m-am uitat, din sufrageria primitoare a casei noastre. Stăteam cu ai mei, cu toți ai mei, în frunte cu tata – care, de dragul meu, s-ar fi uitat și la seriale latino-americane – și comentam: ăsta cântă bine, dar nu transmite, ăsta are ceva special, dar îi cam scapă vocea. Cântecul ăsta va rămâne viu și după ce se termină performanța din seara asta, cântecul ăsta nu spune nimic, nici măcar șlăgăros nu e. Comentarii de copil care credea că se pricepe la toate, încurajate și de cei mai mari din jur care chiar se pricepeau la aproape orice.

Mi-ar fi plăcut să pot duce tradiția mai departe și să stau și eu azi, în 2024, pe o canapea la fel de comodă cum era canapeaua copilăriei, să urmăresc și să comentez, alături de fetița mea, în vârstă de șapte ani și jumătate, Eurovisionul. Nu s-a mai putut. TVR nici nu a trimis reprezentant și nici nu a preluat transmisiunea sâmbătă seara.

FLASH NEWS Petrecere mare în PSD. Marcel Ciolacu, însoțit în premieră de partenera sa, Sorina Docuz, la botezului fiului lui Alfred Simonis

09:16

FLASH NEWS Germania, zguduită de proteste violente: haos pe străzi și magazine jefuite. S-au aruncat cu cocktailuri Molotov înspre polițiști. De ce protestează Generația Z

09:11

Aproape că m-aș fi supărat, dacă nu aș fi aflat, o zi mai târziu, că marea competiție europeană a compozițiilor care se țin minte a fost câștigată de un artist elvețian care, înainte să știe să cânte bine, înainte să încerce să impresioneze cu terțele duse la bun sfârșit impecabil, a vrut să transmită un altfel de mesaj: nu știe dacă e femeie sau bărbat.

Am mai văzut la Eurovision câștigători care au vrut să schimbe genurile între ele, să le inverseze, să se legitimeze altfel, prin prisma unui public atât de larg. Dar, iată, totdeauna e loc de mai mult.

Copiilor noștri, care cresc într-o liniște, aș spune eu, firească, normală, cum le explicăm toate aceste extravaganțe? Cum le spunem, privindu-i în ochi, de fiecare dată aceeași poveste: e doar un joc de scenă, artiștii bărbați, ca-n concursurile de televiziune pe care le mai vedem, se urcă pe tocuri, se machiază, se îmbracă în rochii scurte sau lungi, vor să atragă, orice ar fi, atenția. Iar artistele femei iau fuste cât mai scurte, uneori își pun mustață și barbă, se întâmplă fel de fel de artificii pentru scenă. Cât ne vor mai crede copiii?

România nu a câștigat niciodată Eurovision. Și nici nu cred că va câștiga. Pentru că suntem mereu în urma modei. Dacă anul acesta a câștigat un artist care nu știe ce să creadă despre genul lui – aflat, am putea spune, dacă ne mai arde și de glume, într-un oarecare echilibru, ca țara pe care a reprezentat-o, Elveția – anul viitor mulți se vor gândi să trimită la concurs același tipar. Dar până primăvara următoare, cine știe câte le mai dau prin cap acelora care dau tonul?

Vremuri frumoase, când eram copil, când exista un concurs adevărat al muzicii. Vremuri parcă și mai valoroase înainte să mă nasc eu sau să știu să privesc atent în jur, când Eurovision exista și aducea în față valori care au marcat întreaga existență a scenelor mari. Nu câștigau țări aflate în război doar pentru că se află în război, nu câștigau bărbați transformați în femei doar pentru că schimbarea le-a ieșit bine, nu câștigau artiști anorexici sau obezi doar ca să arate că egalitatea în aspectul fizic există.

Mai erau premiați artiști ca Sandie Shaw, Lenny Khur, ABBA, Brotherhood of Man, Johnny Logan, Celine Dion, Toto Cutugno, Alexander Rybak, Salvador Sobral. Mai exista dreptul la frumos. Și ce puțin apreciam acea normalitate!

Citește și:

Nasty, viaţă de film

Revine moda cenzurii?

Vară în aprilie

La Câmpulung Moldovenesc