Nasty, viaţă de film

L-au înjurat toţi lipsiţii de memorie, după filmuleţe irelevante care umplu internetul de informaţii pe jumătate false, l-au criticat toţi căutătorii de nod în papură, fie pentru gesturi rebele din timpul carierei active, fie pentru mici stângăcii identificate exagerat, din viaţa de după tenis. O viaţă în care continuă să fie activ, în care continuă să-şi confirme spiritul rebel. Şi nu văd de ce asta e, în permanenţă, o vină.

L-au numit nonconformist, l-au interzis în mari competiţii pentru că a făcut cine ştie ce glumă, referitoare la alţi mari jucători de tenis sau pentru că a îndrăzinit să spună (e drept, uneori mai colorat) ce crede despre situaţii concrete, legate de lumea sportului în care a scris istorie.

Nu-i un cuminţel, nu-i un fost campion şi atât. Nu tace din gură dacă îl enervează sau îl provoacă insistent careva, poate să fie vorba de preşedinţi de stat sau de paznici de stadion. Se ceartă cu orice, oricând, la fel cum, probabil, iartă repede orice greşeală, mai gravă sau mai măruntă.

SPORT O româncă a plecat peste hotare și a devenit cea mai MEDALIATĂ într-o disciplină sportivă inedită

08:30

SPORT Mihai Stoica, despre transferurile la FCSB. „Nu ajungem noi să aducem titulari de la Dinamo și Rapid”

08:23

Rar face gesturi din care să nu-l recunoşti imediat. De la alegeri vestimentare, până la discursuri spontane, la colţ de restaurant sau în vreo lojă oficială.

Acum, Ilie Năstase a devenit şi subiect de film. Cum merita. Pe baza biografiei sale, filmul documentar Nasty intră în cinematografe, după o lansare fastuoasă la Sala Palatului din Bucureşti, lansare la care au participat mai marii sportului românesc şi internaţional, colegi de generaţie sau de idealuri cu tenismenul care a cucerit, nu o dată, lumea.

Nadia Comăneci, Gheorghe Hagi, Ion Ţiriac, dar şi nume importante de dincolo de graniţele României, cu toţii s-au adunat să spună cine este Ilie Năstase şi de ce ar trebui să fim, măcar acum, mândri de contemporaneitatea cu el. Pentru că noi, românii, ne pricepem la multe, dar cel mai tare suntem în stare să lăsăm clipele mari să treacă pe lângă noi, uitând să aplaudăm când e de aplaudat şi să mângâiem chipurile care ne dau încredere în secunda de azi, în secunda de mâine.

A fost locul întâi în lume, mai sus de atât nu puteam ajunge, spune chiar Năstase. A cucerit tot ce era de cucerit, în ani în care ţara noastră avea nevoie, mai mult decât oricând, de figuri emblematice, de oameni liberi, după care să se poată ghida o libertate mai mare.

Finalist de două ori la Wimbledon, câştigător al altor două mari turnee de tenis masculin, US Open şi French Open, a adunat, în întreaga sa carieră, peste optzeci de titluri câştigate, mai multe chiar decât a putut număra ATP (Asociaţia Jucătorilor de Tenis Profesionişti), care abia de la un punct încolo a început să ţină socoteala realităţilor din frumosul sport alb.

Până mergem la cinematograf să vedem filmul Nasty, până terminăm de citit ştirile despre lansarea oficială a filmului biografic, să ne bucurăm de şansa de a-i avea aproape, de a ni-i putea revendica pe ei, pe marii campioni din sport, pe marii oameni din literatură, pe marii creatori de artă şi de frumos. Suntem ţara lui Ilie Năstase, a Nadiei Comăneci, a lui Gheorghe Hagi, suntem cartea scrisă de Eminescu, de Nichita, de Blaga, de Păunescu, de Creangă, de Caragiale. N-am fost şi n-am ajuns ai nimănui, oricât le-ar plăcea unora să ne dea sentimentul acesta. Mai credem şi în oglinzi, nu doar în ferestre. Mai credem!

Citește și:

Cine are grijă de România? Cine are grijă de români?

Săptămâna altfel, săptămâna la fel

”Chiriași la noi în țară”

Când românii se simt români

De ce Austria nu ne vrea?

Și, totuși, de unde prețurile astea?