Ziua învăţătorului

De un an, pe 5 iunie se serbează Ziua Învăţătorului. Cum altfel, decât printr-o zi liberă? După nenumărate greve şi nemulţumiri, s-a decretat ziua de 5 iunie zi liberă şi pentru învăţători şi pentru elevi. Bucurie mai mare pentru cei de clasa a doua, a treia nici că există. Pentru că, oricât de mult ne-ar plăcea şcoala şi oricât am vrea să avem drept la informaţie, draga lene rămâne cel mai mare premiu al copilăriei: dimineţi fără trezire obligatorie la şapte dimineaţa, seri cu desene amimate şi fără presiunea temelor pentru a doua zi, sentimentul că nimic nu este obligatoriu. Şi dacă am afla, la timp, amănuntul că, de fapt, nimic nu e obligatoriu, în viaţă!

Despre profesorii noştri, despre învăţători, ce să mai spunem? Am mai scris, am mai strigat. Pe cei mai mulţi dintre ei, care chiar au talent pedagogic şi care au cum să pună în copii dragul de carte şi de studiu, îi tratăm de parcă ne-ar fi angajaţi, de parcă ar fi obligaţi, de un simplu salariu plătit din bani statului, să aibă nesfârşită răbdare şi să răspundă cu mult tact la mesajele stupide care apar aproape zilnic pe grupurile de pe WhastApp ale părinţilor.

ACTUALITATE Dan Dungaciu: „Nicușor Dan a încercat să compenseze lipsa întâlnirii directe cu Trump și lipsa unei fotografii”

01:00

INEDIT Credeți în extratereștri, la fel ca Barack Obama? Trump răspunde: „Poate îl ajut să iasă din încurcătură și declasificăm dosarele”

00:41

Mesaje cu virgule între subiect şi predicat, întrebări obraznice, din care se pot extrage simplu şi răspunsurile, reclamaţii care nu au niciun fond real, oglindiri diforme ale unor zile normale de şcoală, de care n-ar trebui, într-o socoteală normală a destinului, să ne legăm.

Ne mai amintim de doamna învăţătoare, e drept, cu un respect mimat, atunci când în calendare bate mărţişorul sau ziua femeii. Atunci cumpărăm nişte flori pe fugă, de la chioşcurile de lângă şcoală sau, dacă suntem mari şi nu mai avem de mers acolo unde clopoţelul sună totdeauna când trebuie, ne amintim de cei care ne-au fost cândva dascăli şi le trimitem un mesaj (profund ori superficial) sau le aprindem în gând, dacă ni i-a luat destinul de pe pământ, o lumânare. Ne amintim, tot aşa, din întâmplare, şi de noi, cei mici şi buni, de anii în care nimic nu ne împingea atât de evident către invidie şi către competiţii fără ecou.

De Ziua Învăţătorului, stând acasă, cu cei mici, poate că asta ar fi indicat să facem: să exersăm respectul pentru dascăli, pentru aceia care ne învaţă copiii să scrie, să citească, să se descurce în viaţa destul de grea care îi aşteaptă.

Să nu mai criticăm orice gest, să nu mai vrem ca doamna învăţătoare să rezolve în trei ore de şcoală ceea ce noi nu am fost în stare să rezolvăm în primii şapte ani, cei şapte ani de-acasă, cum se spune. Să nu mai dăm vina pe alţii pentru imperfecţiunile pe care le observăm în privirea copiilor noştri.

Nimeni nu-i de vină. Nimeni nu va face magie cu vieţile noastre. Imperfecţi cum suntem, să mergem înainte şi, înainte să ne lăsăm copiii la şcoală, cât sunt încă mici şi mai pot învăţa, să le spunem că doamna învăţătoare e acolo pentru noi şi că merită, la schimb pentru toată răbdarea şi pentru tot harul, respect. Măcar atât, în marea de anormal în care înotăm fără destinaţie: respect.

Citește și:

Atenție la veștile bune!

Evadarea din paradis

Cine are grijă de România? Cine are grijă de români?