Jumătăţi de măsură

Să facem totul cu jumătate de măsură! Nici alb, nici negru! Nici bune, nici rele! Nici azi, nici mâine! Să mergem, de exemplu, la târgurile mari de carte, care se fac de o dată, de două ori pe an în oraşele noastre, să ne plimbăm pe la toate standurile – mari, mici, cu mai mult sau mai puţin prestigiu –, să analizăm editurile şi apariţiile noi, ca, la finalul zilei, istovitoare de altfel, după ce ieşim din hala care găzduieşte scriitorii şi zbaterile lor aproape inutile, să nu purtăm nicio carte în mâini.

Da, da, e o realitate pe care am văzut-o cu ochii mei şi pe care am simţit-o în calitate de expozant şi autor de cărţi. Mulţi oameni, mai ales sâmbătă şi duminică, la sărbătoarea cărţii, ediţie de primăvară-vară, în Bucureştii care se zbat între două anotimpuri. Dar dintre aceştia, cei mai mulţi doar curioşi să se plimbe printre standuri şi să stea la adăpost în primul sfârşit de săptămână canicular din an.

ACTUALITATE 29 Octombrie, calendarul zilei: Richard Dreyfuss împlinește 79 de ani, Winona Ryder 55. Principesa Sofia a României face 69 de ani

07:15

EXCLUSIV Cum explică Dumitru Dragomir „fenomenul” Călin Georgescu: Dacă îl mai țin o lună arestat, va fi președinte

07:00

Nu cumpărau cărţi, nu se opreau să răsfoiască, nu voiau să îşi mobileze bibliotecile cu adevăruri sau poezie, să îşi umple casele de veşti vechi deghizate în cuvinte noi, să redevină tineri, citind şi călătorind cu gândul în locuri în care n-au apucat să ajungă cu pasul. Nu, nu. Mâini goale şi autori tot mai orgolioşi, care uită că o carte tipărită nu înseamnă, neapărat, un certificat de intrare în istoria literară.

Aşadar, să facem totul, ca ăi care ne conduc, cu jumătate, sau chiar cu un sfert, de măsură. Nu e cazul să ne ambalăm, să ne pierdem vieţile în zbateri nesfârşite şi să ne înecăm toate cuvintele în fraze lungi, cu miez dulce. Să vorbim monosilabic, să nu întrebăm pe nimeni nimic, să ne prefacem că e deja ora de culcare, că numele din buletine nu ne obligă să ducem nicio bătălie. Astfel, nu ne va dezamăgi niciun răspuns, vom renunţa să avem aşteptări şi vom trăi tot mai puţine clipe de descumpănire şi de îndoială.

Se apropie alegerile. Noi nu facem politică, ştiţi asta deja. Dar ne trăim viaţa, aşa cum ni se spune că e normal să se întâmple. Şi simţim, în orice secundă a acestei vieţi care, de fapt, e doar o goană pentru îndeplinirea unor responsabilităţi pe care nici nu ştim dacă mai vrem să le avem, că suntem trataţi ca nişte roboţi, că ni se lasă hrană uscată pe drum, ca să nu murim, totuşi, de foame, dar că nimeni nu are răbdare să audă ce ne doare, când ne doare şi, mai ales, de ce tratament am avea nevoie ca suferinţa fie să dispară, fie să devină, ca în numerele de magie de la televizor, mai uşor de înfruntat.

Şi la alegeri? Ce facem? Îi alegem pe cei pe care îi ştim de ieri, care de ieri ne fură şi ne păcălesc, sau votăm împotriva lor, alegând pe oricine altcineva, chiar dacă nu avem nicio garanţie că lucrurile se vor face şi altfel decât ca până azi, adică şi altfel decât cu jumătate de măsură?

Record de audienţe va fi în ziua în care România îşi va da seama, sau îşi va aminti, că există. Postul de televiziune sau canalul de YouTube care va transmite primul această ştire îşi va câştiga locul în istorie. Dar cine ştie când şi dacă se vor întâmpla astfel de minuni? Cine ştie?

Citește și:

Cine are grijă de România? Cine are grijă de români?

Săptămâna altfel, săptămâna la fel

”Chiriași la noi în țară”

Când românii se simt români

De ce Austria nu ne vrea?

Și, totuși, de unde prețurile astea?