• Publicat:
Cultura

Geniul lui Nichita Stănescu, văzut prin ochii ultimei sale iubiri, Dora: Poeții tineri veneau pentru un fel de binecuvântare, iar el considera că nu trebuie să respingă pe nimeni

Geniul lui Nichita Stănescu, văzut prin ochii ultimei sale iubiri, Dora: Poeții tineri veneau pentru un fel de binecuvântare, iar el considera că nu trebuie să respingă pe nimeni
Joi, 31 martie, se împlinesc 83 de ani de la nașterea lui Nichita Stănescu, unul dintre cei mai importanți poeți români.

Nichita Hristea Stănescu s-a născut la 31 martie 1933, la Ploiești, mama sa fiind Tatiana Cereaciuchin, membră a unei familii de nobili de origine rusă refugiate în România, iar tatăl, Nicolae Hristea Stănescu, fost țăran devenit meșteșugar și comerciant.

A fost laureat al Premiului Herder, iar în 1980 a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură: „O viziune a sentimentelor”, „Necuvintele”, „Epica magna” (n. 31 martie 1933), scrie Descoperă.

În contextul împlinirii a 83 de ani de la nașterea acestuia, vă propunem să recitiți un interviu mai vechi, primul interviu acordat de fosta soție a lui Nichita, Dora Stănescu, în care aceasta îl prezintă dintr-o perspectivă diferită. Ea vorbește despre felul în care s-au cunoscut, cum s-a dezvoltat povestea lor de iubire, dar și despre firea lui generoasă sau despre faptul că îi plăcea să fie mereu înconjurat de prieteni.

Vă prezentăm în continuare interviul cu Dora Stănescu, realizat de Iulia Arsintescu și redat de azicitesc.com:

Iulia Arsintescu: Nu ți se pare nepotrivit și obositor ca lumea să te întrebe numai, sau mai ales, despre Nichita? Să-ți ceară să vorbești despre el, nu despre tine?
Dora Stănescu: N-am fost tracasată cu întrebări de genul acesta tocmai pentru că le-am evitat. Am evitat să dau interviuri și să ies în față în postura de „nevasta poetului”. Iar cei care mă cunosc nu mă tratează ca pe un obiect care trebuie să mărturisească, să dea seamă. Pe de altă parte, îmi place să vorbesc despre el. Toată viața mea este legată de Nichita. În fond, el m-a format. Atunci când ne-am cunoscut, eram doar un copil, o fată foarte „teoretică”, studioasă și atâta tot. Nichita mi-a dat o direcție. Eram foarte puțin ieșită în lume – când ești elev și pe urmă student n-ai prea mare legătură cu viața reală.

I.A.: Câți ani aveați când v-ați întâlnit?
D.S.: Eu 22 și Nichita 45. Pe urmă am împlinit 23 și el 46 – în momentul când am hotărât să rămânem împreună eram exact „jumătatea” lui. Singura dată când se putea, pe urmă nu s-ar mai fi potrivit. Sună a predestinare.

I.A.: Cum v-ați cunoscut?
D.S.: E o poveste care implică și generația optzecistă – pe Coșovei, Iaru, Stratan… Eram colegi, ei erau vedetele facultății. Încă nu se lansaseră, de abia începeau să publice prin câte o revistă, dar se întâlneau plini de entuziasm și-și citeau unii altora poeziile, făceau planuri. Traian T. Coșovei, singurul dintre toți care-l cunoscuse pe Nichita, se necăjea că pierdea mereu în fața mea la badminton – eram campioană universitară! Așa că într-o zi, ca să-și ia revanșa și să-mi arate că are și el atuurile lui, m-a invitat să merg la Nichita. Ne-am dus mai mulți: noi doi, Iaru, Stratan… Dar probabil că Nichita uitase de întâlnirea cu Traian și în nici un caz nu se aștepta la cinci oaspeți. A apărut la ușă destul de încurcat, mi s-a părut că-l deranjam și fata bine-crescută din mine s-a simțit tare stânjenită, adică, uite, deranjăm omul… „Intrați odată!” ne-a zis. Au început să-și citească poemele… A durat o după-amiază întreagă.

I.A.: Tu scriai poezii?
D.S.: Nu, culmea! Când au terminat toți, Nichita mi-a zis „Hai, citește și tu”. „Eu nu scriu”, i-am spus. „Atunci de ce-ai venit?” s-a răstit el, speriindu-mă și mai tare. În ziua aceea n-a vrut să mă creadă, nu înțelegea de ce ar veni cineva la el dacă nu scrie poezii. Când să plecăm, Nichita a zis „M-ați obosit și acum mă lăsați singur?! Plecați pe rând, din sfert în sfert de oră. Și ea – adică eu – pleacă ultima”. Au plecat pe rând și, după ce a trecut și ultimul sfert de oră, când să ies, Nichita s-a apucat să-mi dicteze un poem: „Mă uitam absent la nu știu ce / Desigur în spatele meu ningea / O fugă de iepuri lăsase urme pe câmp / Fără de arme fiind, Doamne, / cum am putut să stârnesc atâta groază!” M-a îngrozit și pe mine, pentru că mi-a dictat poezia urlând.

I.A.: Era violent?
D.S.: În nici un caz, se răsfăța! Dar eu nu știam încă… Am mai stat, mai venise niște lume și, la un moment dat, s-a întors Iaru, care a zis că și-a uitat poemele și pe Dora. Multă vreme Nichita i-a purtat un fel de pică lui Florin pentru că s-a întors să mă ia de lângă el. Când am plecat, mi-a spus „Să știi că tu o să fii nevasta mea!”

I.A.: Nu te intimida faptul că-ți spunea asta un poet din programa școlară?
D.S.: În liceu, poezia modernă era considerată abstractă și greu de înțeles, nu ne prea băteam capul cu ea. M-am apropiat de opera lui Nichita abia după ce am început să trăiesc zilnic în preajma lui. Când l-am cunoscut mai bine i-am și spus: „Știi ce părere aveam eu despre tine? Că ești un poet de neînțeles și morocănos.” Morocănos cred că mi se părea după poza din manual. Ceea ce nu-i adevărat deloc, era un om vesel și de o deschidere imensă.

I.A.: Și a doua întâlnire? Cum v-ați apropiat?
D.S.: A doua întâlnire a fost și mai frumoasă. În ziua când fuseserăm cu toții la el, ne povestise că trebuia să plece la Cluj, la un colocviu al poeților. Totuși, când ne-am despărțit, mă făcuse să-i promit că trec peste două zile, dimineața, să-l vizitez. Așa că peste două zile, conștiincioasă, sunam la el la ușă, convinsă că e la Cluj. Dacă n-aș fi fost sigură că e plecat, cred că nu m-aș fi dus, dar așa aveam ocazia să-mi împac conștiința și să scap și de întâlnire. Mă cam speriase. Am sunat liniștită și mă pregăteam să plec, convinsă că nu-i acasă. Când colo, văd că se deschide ușa! M-a invitat înăuntru și m-a așezat la masa rotundă unde stăteau de obicei prietenii. Mă simțeam foarte stânjenită și foarte crispată. Eram prima oară singuri. Nu știam ce să fac, cum să mă port. Pe masă era o farfurie cu fursecuri. Nichita fuma și se plimba prin cameră, ieșea pe balcon, se întorcea, iar ieșea, și nu scotea o vorbă. Era absolut neobișnuit, data trecută vorbise tot timpul! Din când în când, între două țigări, spunea doar „mai ia un fursec”, iar eu ziceam „mulțumesc”. A trecut așa vreo oră. La un moment dat a trebuit să rupă tăcerea, tensiunea ajunsese de nesuportat. „Știi ce mi s-a întâmplat?” a zis. „Am ajuns aseară la Cluj și mi-am adus aminte că azi trebuie să mă întâlnesc cu tine. Așa că m-am suit în tren și m-am întors în București.” Sosise în zori și cumpărase fursecurile de lângă gară… Pe urmă mi-a spus un lucru incredibil, ca-n romanțe, pe care n-aș fi crezut niciodată că-l poate rosti un poet de talia lui: „Când m-am gândit zilele astea la tine, parcă mi s-a răsucit un cuțit în inimă.” Poți să crezi că Nichita a fost în stare să producă o asemenea frază?! Era foarte sincer și emoționat ca un licean, nu-i păsa cum sună. În momentul acela m-a dat gata. Atunci m-am îndrăgostit de el! Și nu cred că premeditase nimic!

I.A.: Crezi în dragoste la prima vedere?
D.S.: Păi cum să nu cred, dacă mi s-a întâmplat?

I.A.: Până atunci credeai?
D.S.: Da, dar… așa… teoretic.

I.A.: Și pe urmă?
D.S.: A durat aproape un an ca să ne apropiem. Am început să ne vedem zilnic. Mă lua cu el peste tot. Mi-amintesc că am chiulit odată de la armată – studentele făceau armată o zi pe săptămână, pe vremea aceea – și am venit la el în uniformă. Ne-am dus împreună la Casa Scriitorilor și Nichita era foarte mândru că a venit cu un soldățel „care-l apără”, inventa tot felul de povești. Mereu construia povești, de la orice fleac. Mulți prieteni mi-au spus pe urmă că mă știu de când a apărut Nichita cu un soldat… Peste încă doi ani ne-am căsătorit.

I.A.: Cum arăta viața voastră de familie?
D.S.: La Nichita venea mereu lume, trăiam într-o casă deschisă. Veneau prieteni vechi, dar și oameni pe care nu-i văzuse niciodată. Poeții tineri veneau pentru un fel de binecuvântare, iar el considera că nu trebuie să respingă pe nimeni. Spunea tot timpul: „De unde știu că nu bate la ușă Eminescu? Dacă îi spun că a scris un poem prost – i se poate întâmpla oricui! – și el renunță să scrie!?” Erau mereu 5-6 oameni în jurul mesei noastre, toată ziua, și se schimbau mereu. Beam cafeaua de dimineață cu lume în jur, mâncam cu lume în jur, treburile le făceam cu lume în jur, dicta poeme și citea poeme cu toată lumea de față… Uneori rămânea câte cineva chiar și peste noapte. Nu era ușor, dar la un moment dat te obișnuiești. Ne lega un sentiment enorm și am făcut foarte repede echipă.

I.A.: Nichita când mai apuca să scrie?
D.S.: În perioada aceea, Nichita își dicta poemele. Explică de ce în Antimetafizica. El spunea că un poem e o stare de spirit. Așa că prefera să dicteze și, de cele mai multe ori, nu revenea și nu modifica nimic. În general mi-a dictat mie, oricând, ziua sau noaptea. Făcea abstracție că era mereu lume în jur, lucrul lui continua în minte fără întrerupere, în mod firesc. Pe urmă, când se adunau mai multe poeme, trebuia să i le recitesc de două, de trei ori… Le asculta, se bucura de ele enorm, ca un copil, îl uimeau! Se lăuda: „sunt geniale, sunt nemaipomenite!” A doua zi le citea prietenilor – era modul lui de lucru. Zicea cui se întâmpla să fie prin casă „hai să vă citesc ultimele douăzeci de poeme geniale pe care le-am compus” și le asculta cum sunau, iar și iar. Le asculta și le selecta. Eu le citeam, el închidea puțin un ochi și asculta. Până la urmă, din cele douăzeci de poeme geniale de la început rămâneau două, trei, patru… Pe celelalte fie le rupea, fie le închidea într-un sertar.

I.A.: Ai încercat vreodată să le salvezi?
D.S.: Nu. Dacă le rupea, însemna că trebuiau rupte. De fapt, nu s-a pierdut nimic. Ce era valoros – ca stare de spirit, ca temă – revenea în alt poem, altă dată. Cei mai uimiți de felul ăsta de lucru erau oamenii care nu-l cunoșteau. Unii oaspeți erau foarte intimidați, tăceau și priveau fără să scoată o vorbă. Nichita începea atunci să se manifeste exuberant, să facă un adevărat spectacol – ca să-i destindă sau ca să poată el suporta tensiunea lor, să poată duce tot greul acelor oameni. Se desfășura aproape cabotin și în același timp era foarte atent la fiecare în parte, nu spunea despre nimeni, niciodată, că e un anonim, un oarecare, un fraier, un prost. Se gândea cu mare tandrețe la toți. Și, la un moment dat, Nichita i se adresa omului din fața lui într-un fel care-i ajungea aceluia drept la inimă. Îl făcea să se simtă unic intuindu-i sufletul, înțelepciunea inimii, adevărul. Avea o putere fascinantă de a rezona cu ceilalți, am văzut de zeci de ori întâmplându-se acest lucru. Sau le spunea: „Bătrâne, îți dedic un poem. Am să-l spun în aer, să nu-l scrii, astfel cuvintele or să se risipească în aer și poemul o să rămână numai al tău.”

I.A.: A fost o perioadă, după moartea lui, în care o grămadă de lume se lăuda cu faptul că fusese „cel mai bun prieten al lui Nichita„. Care era, de fapt, adevărul?
D.S.: A fost o bătălie lungă și prostească. Oamenii nu-și dădeau seama că fiecare avea un Nichita al lui. Te marca. Îl vedeai o singură dată și rămâneai cu „amprenta Nichita”. Cred că până și faptul că primea pe toată lumea era copleșitor. Prietenii chiar îl certau, dar așa exista el.

I.A.: De ce avea nevoie de atâta lume în jur?
D.S.: Mai degrabă ceilalți aveau nevoie de el, iar el avea nevoie să dăruiască, să ofere. Orice: pe sine, poezie, încurajări. Nichita a optat foarte clar pentru viața pe care a trăit-o și nu s-a mulțumit cu jumătăți de măsură, cum ni se întâmplă nouă, oamenilor obișnuiți. El a optat total pentru poezie, neglijându-și viața de familie, disciplina zilnică, sănătatea. Dar a fost o alegere conștientă și asumată. Nu și-a construit un personaj, era un personaj. Și a trăit risipind din ființa lui. Nu putea altfel.

I.A.: Crezi că, de acolo de unde e acum, Nichita veghează asupra ta?
D.S.: Tot timpul. În fiecare zi, de când mă trezesc și până seara, orice aș face, îmi vine mereu în minte ceva legat de el – ceva ce mi-a spus, sau versuri – și întotdeauna când am fost într-un impas s-a întâmplat ceva, legat tot de el, care m-a scos la liman. Au fost perioade când nu aveam chef de nimic și deodată se întâmpla că trebuia să mă ocup de el – de opera lui, de exemplu – și mă trezeam la viață. Mă readuce mereu la start, asta-i foarte clar! Sunt un om cu capul pe umeri și lucid, nu mă bântuie duhuri sau mai știu eu ce, dar simt mâna lui protectoare asupra mea. Un fel de continuitate a spiritului care m-a format, probabil. Practic, mă veghează dinăuntru, nu din cer…

I.A.: Ți-a dedicat o mulțime de poezii, te pomenea mereu
D.S.: Pe cele mai multe le-am oprit eu de la publicare… Sunt timidă, mi-e greu să mă cred buricul pământului… Erau poezii de dragoste. Le-am strâns. Le-am păstrat pe toate. Mi le dedica zilnic, la fel cum tot zilnic mă numea altfel… Poate că o să le public într-un volum special… Mai bine acum, decât când o să am 8o de ani, nu?…”

Inchide