• Publicat:
Internațional

La o lună de la masacrul din Garissa, Gândul vă prezintă o imagine rară „din interior” despre Kenya și TERORIȘTII al-Shabab

EXCLUSIV

Într-o zi care, pentru români, este doar mijlocul mini-vacanței de 1 Mai, o parte a lumii își amintește cu groază de masacrul care avea loc în urmă cu o lună într-o universitate din Kenya. Aproape 150 de studenți de la Universitatea din Garissa au fost uciși în 2 aprilie de patru luptători ai grupării al-Shabab – Tineretul. Studenții musulmani au fost separați de cei creștini. Din informațiile disponibile, toți cei uciși au fost creștini.

Cu trei zile înainte de acest carnagiu, Prabha Sankaranarayan, unul dintre cei mai experimentați mediatori de conflict din spațiul african, încă era acolo. Lucrează de ani de zile cu comunitățile tribale din Kenya. „Prima mea reacție a fost să îi contactez pe oamenii pe care tocmai îi lăsasem în urmă, pentru a mă asigura că erau bine”, povestește ea, într-un interviu în exclusivitate acordat ziarului gândul. Erau?, întrebăm. „Cei mai mulți dintre ei, da. Erau bine, pentru că lucrăm în comunitățile pastorale, în județul Laikipia, care nu e în Mombasa sau pe lângă Garissa, dar mulți dintre ei au familii, prieteni sau verișori care studiază la această universitate. Și unii dintre ei… Știm de două persoane care și-au pierdut un membru al familiei”.

Citiți AICI o surtă analiză gândul despre gruparea teroristă al-Shabab

Sankaranarayan a ajuns recent la București, unde organizația al cărei președinte este, Mediators Beyond Borders, a ținut un congres internațional de pace. La granița unui continent înconjurat de războaie cumplite, de crize umanitare, peste 200 de profesioniști în soluționarea conflictelor au venit din 40 de țări să discute în România despre pace. Acesta este contextul în care am făcut cunoștință cu Prabha Sankaranarayan, un expert care a văzut durerea umană și speranța de neclintit într-un viitor mai bun. Le-a văzut nu doar în Africa, ci și în Asia, America de Sud sau Europa.

Când o întrebăm despre Garissa, ne povestește despre oamenii ai căror copii învață la această universitate: „Aceștia sunt oameni care încearcă să combată radicalizarea în acea parte de țară. Combaterea extremismului violent sau combaterea radicalizării a devenit un subiect despre care vorbim cu toții în comunitatea mediatorilor de conflicte și este o discuție veche de 10 ani”.

Vorbește mult despre rolul pe care îl au eforturile de combatere a radicalizării în aceste zone. Niciun preț nu e prea mare pentru a investi în asta, pentru că, dacă nu acționăm acum, vom plăti greu mai mult, când aceste comunități vor fi deja radicalizate de al-Shabab, Boko Haram, Statul Islamic, al-Qaida sau alte grupări. Cheltuim mulți bani acum pentru asta și sper și mă bucur că și UE vrea să facă același lucru, și USAID. Și organizațiile mari iau în calcul să se axeze nu doar pe ce se înâmplă după o tragedie, ci și cum să o prevenim (..). Ne axăm pe transformarea acestor comunități în unele rezistente, astfel încât să nu mai avem de-a face cu imaginile unei noi Garissa, unui nou Westgate”.

O poveste din interiorul atacului de la Westgate: „A intrat în mall și l-a salvat”

Westgate este mall-ul de lux din Nairobi în care a avut loc, în 21 septembrie 2013, cel mai mare atac al al-Shabab până la cel de la Universitatea din Garissa. Teroriștii au luat ostatici și executat clienții centrului comercial, pedepsindu-i mai ales pe aceia pe care îi considerau „musulmani răi”. Bilanțul, după 4 zile de teroare: 67 de oameni au fost uciși.

Spre deosbire de noi, Prabha nu are statistici despre Westgate, ci o poveste: „Fratele unuia dintre membrii noștri era în acel mall. Este un lider tribal, care a fost luptător. Trebuia să participe la o conferință în Istanbul. Am primit un telefon de la el și ne-a spus că nu se va urca în avion, pentru că mall-ul Westgate fusese atacat, iar fratele lui era în mall. Ne-a spus ‘nu plec din Kenya, nu plec din Nairobi până nu îmi găsesc fratele”. Așa că am așteptat și am tot așteptat. Din fericire, a reușit să îl salveze. A intrat în Westgate și l-a salvat”.

Trebuie să îl cunoști pe Lantano pentru a înțelege de ce ar face așa ceva, explică râzând mostra de curaj nebun de care a dat dovadă acest fost luptător. „Asta se întâmpla după ce poliția și forțele de ordine au început să securizeze clădirea. Pe urmă, a luat avionul și a venit la noi și ne-a povestit prin ce a trecut, ce a văzut”.

Ce a văzut în zilele în care acel mall era sub asediu nu l-a descurajat pe acest om, ci l-a făcut mai hotărât să își continue munca.

„În Kenya, păstorii, care trăiesc în vecinătatea Garissei, au trecut printr-o serie de conflicte”, mai povestește experta intervievată de gândul. La asta se adaugă blestemul geografiei, adică învecinarea cu state precum Somalia și Etiopia. Sunt mulți traficanți de arme din regiune care au nevoie de cumpărători pentru ele.  „Așa că oamenii precum Lantano spun ‘vreau să pun punct luptelor dintre triburi, veniți și ajutați-ne să facem pace”. Se folosesc de niște caravane de pace. Noi vedem ce fac ei, cum au dezvoltat o metodă a caravanelor de pace și este o metodă extrem de eficientă. De patru ani deja, au pus punct luptelor pe turmele de bovine, membrii diferitelor triburi au început să meargă la școli. De patru ani, bătrânii din aceste comunități au reușit să interzică ceea ce era considerată o practică normală. Tinerii nu mai iau parte în activitățile de până acum”.

Cum se simte prezența al-Shabab în Kenya

Cei mai mulți analiști ai spațiului african spun că al-Shabab funcționează aproape exclusiv în Somalia, unde vor să formeze un stat fundamentalist islamic. Și totuși, o dată la câțiva ani, au loc niște atacuri extrem de sângeroase dincolo de granițele Somaliei. Cum se vede prezența acestei grupări în Kenya?

„Pentru oamenii care trăiesc în acele comunități și care, zi de zi, au de-a face cu răpirea copiilor lor, este o prezență foarte vizibilă”, răspunde Prabha Sankaranarayan. „Prezența al-Shabab este mult mai puternică în estul țării, dar mai toată lumea care este implicată în procesul de pace este la curent cu activitățile lor. Nu este chiar atât de multă liniște. Cred că se conștientizează acum că dacă nu facem ce trebuie pentru a opri fenomenul radicalizării în Kenya, îl vom vedea răspândindu-se și mai mult„, mai spune ea.

Toți acești oameni, povestește președinta MBB, sunt conștienți că nu e suficient să fie pace în satul sau în zona lor, dar că și vecinii trebuie să fie așa. „Acesta este microcosmos a ceea ce vedem la nivel global. Așadar, dacă e pace în Laikipia și atât, nu este suficient. Și în celelalte ținuturi trebuie să fie pace, astfel încât granițele lor să nu fie cuprinse de violențe”. Aici e lecția pe care Occidentul nu a înțeles-o la timp, crezând că dacă războaiele sunt departe de granițele noastre, nu ne vor afecta.

Și totuși, ne afectează. În primul rând pentru că sunt focare de instabilitate la ușa noastră. În al doilea rând, pentru că în aceste războaie au ajuns să lupte tot mai mulți europeni și americani care, odată îndoctrinați, se întorc în țările de origine și își pot aduce războiul aici. În al treilea rând, pentru că, după cum vedem mai ales de câteva luni, oamenii alungați de acest război vin aici, pentru că nu au unde altundeva să caute ajutor. Problema este că nici noi nu părem capabili să îi ajutăm – fie pentru că nu am pus bani deoparte pentru ei, fie pentru că nu există voință politică sau socială.

De-a lungul tuturor anilor pe care i-a petrecut ajutând foști copii soldați sau alături de femei care încearcă să își învețe comunitățile ce e pacea în timp ce casele lor sunt distruse de bombe, Prabha Sankaranarayan a adunat multe povești despre cât de multă suferință poate duce un om – mai multă decât ne-am aștepta oricare dintre noi. Totuși, unde își găsesc acești oameni bucuriile? „În aceleași locuri în care ne găsim și noi bucuriile. În familie, în credința lor, în îmbrățișarea copiilor”, ne spune.

Înțelepciunea femeii din Alep, înconjurată de bombe: „Dacă noi nu zâmbim, cum vor ști copiii noștri să zâmbească?”

„În fiecare context, oamenii își găsesc bucuriile în aceleași lucruri ca mine și ca tine. Mă bucur de luxul de a mă întoarce într-o casă peste care nu cad bombe zi de zi. Ei nu-l au. Cu toate astea, zâmbesc, speră și continuă să își facă treaba”, explică.

„Vorbim despre femei care spun ‘dacă noi nu zâmbim, cum vor ști copiii noștri să zâmbească?”. Poți să îți imaginezi cum e să cunoști astfel de femei, care lucrează în Alep, cu bombe căzând zilnic peste oraș? Fug de colo-colo, încercând să facă întâlniri pentru pace. Și zâmbesc, pentru că au mai reușit să îi mai spună încă unui copil, să îi mai spună încă unui adult cum ar trebui să arate democrația, cum ar putea să arate pacea. De ce plâng și de ce râd? Din aceleași motive ca noi. Și o fac în ciuda circumstanțelor în care trăiesc. Pentru mine, e o dovadă a calității spiritului uman. Asta mă motivează pe mine să îmi duc munca mai departe”.

Dincolo de subiectul atacului de la Garissa, gândul a mai abordat în interviul cu Prabha Sankaranarayan alte două subiecte mari. Am pornit de la criza fără precedent de pe Marea Mediterană, în care peste 1.700 de imigranți africani au murit de la începutul anului, un bilanț de 30 de ori mai mare decât cel din aceeași perioadă din 2014. Am pornit de la efecte și am mers spre cauze, cu ajutorul deceniilor de experiență pe care Sankaranarayan le are în zonele de conflict din Africa. De asemenea, am vorbit cu președinta MBB despre ceea ce gândul a denumit generic „morții fără hashtag”, respectiv despre acoperirea disproporționată a tragediilor din Africa față de cele care se întâmplă în Europa sau SUA – vezi masacrul din Baran Baga, Nigeria, soldat cu 2.000 de morți vs. atentatul de la Charlie Hebdo și magazinul evreiesc din Paris.

Pentru comentarii, mă găsiți pe Facebook – Alina Matiș și pe Twitter – @alinamatis

Inchide