CANNES 2012. Corespondență pentru Gândul, de la Magda Mihăilescu: După dealuri, pe sub palmieri

Și edițiile Cannes-ului, cât or fi ele de foșnitoare, sfârșesc prin a se înghiți unele pe altele. Rămân în memorie evenimentele, dacă sunt legate și de un scandal cu atât mai bine (Maurice Pialat în 1987 cu al său „Știu că nu mă iubiți, dar nici eu nu vă iubesc”, Lars von Trier anul trecut), unele dintre marile filme fluierate (Aventura) sau premiate, câțiva președinți de juriu a căror mână de fier a hotărât palmaresul (în 1999 Cronenberg a impus drept coechipieri pe doi dintre actorii săi, drept care ei au făcut jocurile). Și, desigur, pentru fiecare țară câștigătoare, anul X înseamnă filmul care i-a împurpurat puțin obrajii de mândrie.

2012 va purta în agenda personală numele lui Cristian Mungiu cu al său După dealuri (premiul pentru scenariu) și al actrițelor debutante (cum nu prea s-a mai văzut pe  Croazetă), Cristina Flutur și Cosmina Stratan, fiecare cu rămurica ei aurită.

ACTUALITATE Intrusul exotic de Sărbători. Cu ce preferă unii români să înlocuiască porcul de pe masa de Crăciun

12:37

EXTERNE Scutul de la Cernobîl trebuie refăcut, spun experții AIEA. Carcasa de 1,5 miliarde € adăpostește unul dintre cele mai periculoase obiecte din lume

12:34

Altfel, nu am asistat la o ediție strălucită, dacă ținem neapărat să facem o comparație cu recolta de excepție din 2011.

Asta nu înseamnă că meritul filmului lui Mungiu ar fi mai mic, pentru că, nu-i așa, concurența nu ar fi avut pumnul prea tare. Nu.

La Cannes există favoriți din plecare și agitația bine orchestrată din jurul lor induce o tensiune care mistifică, adeseori, valoarea și șansele. Anul acesta țara gazdă părea pornită să nu lase Palme d”Or să zboare către zări străine.

După ce zurgălăii au sunat vârtos pentru Jacques Audiard și De rouille et d”os (film bun până la un punct, când melodrama o dă pe social), odată cu apariția veșnicului poet blestemat al cinematografului francez, Leos Carax (Holly Motors), răsfățatul criticii tăvălite prin praful snobismului, muzica s-a deplasat în direcția acestuia din urmă.

Nimeni nu-i poate reproșa „magnificului” dragostea de cinema”; din păcate, el a încremenit în visul devenit acum grotesc al capodoperei pe care conaționalii o așteaptă de decenii. Și americanii, cu o consistentă prezență în selecție (și se știe cât de mult se tem ei de un eșec la Cannes, de bau-baul numit critica europeană) au descins cu speranțele în sac. Wes Anderson (Moonrising Kingdom), Andrew Dominik (Killing Them Softly), John Hillcoat (Lawless), Lee Daniels (Paperboy) Jeff  Nichols (Mud) aveau de partea lor aura unor personalități încă tinere, neatinse de magia hollywoodiană, chiar dacă au chemat în ajutor staruri precum Brad Pitt sau Nicole Kidman.

A trecut, însă, peste ele, tăvălugul Nanni Moretti. Orice am face, orice am spune, președintele unui juriu își lasă „gheara”, în bine sau în rău. Pentru cine îl cunoaște pe aprigul cineast italian, „autarhicul”, „patiserul troțkist” (am numit câteva dintre personajele sale), dezamăgitul om de stânga, era de așteptat să nu-i fie pe plac multe titluri din afișul festivalului.

Nu l-au sedus niciodată violența (și, slavă Domnului, am avut parte de ea) sclipiciurile, jocurile gratuite, stilul gata să înghită conținutul. De altfel, a și declarat la conferința de presă din seara închiderii: „Prea mulți autori sunt mai preocupați de propriul stil decât de propriile personaje”. Poate de aceea nu am avut mari emoții pentru soarta filmului lui Mungiu; mă/ne întrebam numai ce loc va ocupa în palmares, cu atât mai mult cu cât până în ultima zi, a mers umăr la umăr cu marele favorit, Amour, al lui Haneke, având aceeași notă la bursa criticii internaționale, găzduite de revista Screen International.

Sunt diferențe de natură între cele două filme: Amour, filmul dreptului la demnitatea bătrâneții, este tulburător, ireproșabil, nu te încarcerează, însă.Te desparți de el ca de o imagine a unei opțiuni tragice ideale, dar nu la îndemâna tuturor.

După dealuri nu te lasă în pace multă multă vreme, chiar dacă știam dinainte „despre ce este vorba”. Străinii cunoșteau și ei cazul Tanacu iar criticii fără prejudecăți și interese au înțeles: creația lui Cristian Mungiu nu este o reconstituire a celor întâmplate în realitate.

Arhitectura severă a filmului, din care țâșnesc, uneori, ca niște flăcări, imagini neliniștitoare, închide în ea o imensă nevoie de căldură umană și de dragoste, de ocrotire, înțelegere, opuse cu candoare, sau cu mânie, ipocriziei, indiferenței, inerției dogmatice. Una dintre cele două fete adăpostite la mănăstire șoptește, alta țipă, dar în zadar, nimic nu poate împiedica tragedia.

Autorul nu arată cu degetul, nu „critică”, doar stropește cu apă noroioasă fereastra mașinii în care se aflau preotul și măicuțele ce urmau să fie supuse judecății.

Este unul dintre cele mai puternice finaluri care au trecut pe ecranele festivalului, palmă necruțătoare, fără tremur. Sine ira et studio, filmul avea toate datele pentru a deține un premiu situat ceva mai sus în palmares, apt să exprime valoarea lui intrinsecă, numai că, regulamentul din ultimul deceniu al Cannes-ului interzice primelor trei clasate (Palme d”Or, le Grand prix și le Prix de la mise en scene) cumulul.

Apoi, era greu să treci peste performanța tinerelor actrițe debutante. Tot filmul se identifică, în fapt, cu existența celor două fete, cu privirea lor. Premiul pentru scenariu și premiul de interpretare acopereau mai bine valoarea filmului. Dacă vrem proba contrariului, nu avem decât să ne gândim că exista o distinsă pretendentă a laurilor destinați actrițelor, Marion Cotillard din producția lui Audiard. Astfel, s-ar fi ales și Franța  cu ceva.

Dar lui Nanni Moretti nu-i plac jumătățile de măsură. (Magda Mihăilescu)