Sânzienele. Obiceiuri și tradiții de Drăgaica

Sărbătoarea Sânzienelor este legată de credințe, ca cea că jocul ielelor îl va lăsa mut sau nebun pe cel care îi este martor în noaptea de dinainte, și practici precum folosirea florilor cu acealși nume pentru bunăstare, dar și aflarea alesului.

Sânzienele sau Drăgaica, celebrate pe 24 iunie, reprezintă o sărbătoare a iubirii și fertilității, legată de o serie de ritualuri pentru sănătatea oamenilor și belșug în gospodărie, dar și de practici ale fetelor pentru a-și afla sortitul și momentul în care se vor mărita.

Sărbătoarea Sânzienelor ar avea la origine un cult roman pentru zeița Diana, numele de Sânziana, așa cum este cunoscută sărbătoarea autohtonă în special în Ardeal, provenind din „Sancta Diana”, în timp ce în Muntenia și Oltenia se sărbătorește Drăgaica, după numele slav. După unii specialiști, sărbătoarea își are originea într-un cult geto-dacic străvechi al Soarelui, sânzienele fiind adesea reprezentate de traci înlănțuite într-o horă.

În tradiția creștin ortodoxă, 24 iunie este ziua nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, adus pe lume la bătrânețe de Elisabeta, eveniment ce pregătește minunea nașterii Mântuitorului dintr-o fecioară.

Sărbătoarea Sânzienelor este considerată a fi și momentul cel mai bun, la mijlocul verii, pentru culegerea plantelor de leac, dar și de descântec. Astfel, în Noaptea de Sânziene, femeile merg să culeagă flori și ierburi, care vor fi folosite contra bolilor și altor rele.

Legendele spun că sânzienele, niște fete foarte frumoase, care trăiesc prin păduri sau pe câmpii, se prind în horă și dau puteri magice plantelor. Aceste zâne bune, dacă sunt sărbătorite cum se cuvine, fac culturile să rodească, dau prunci sănătoși femeilor căsătorite, înmulțesc păsările și animalele și tămăduiesc bolnavii. În schimb, dacă oamenii nu le sărbătoresc cum se cuvine, ele se supără și devin asemenea zânelor rele cunoscute în popor drept iele sau rusalii.

Ielele sunt descrise ca niște fecioare zănatice, cu o mare putere de seducție și cu puteri magice. Se crede despre ele că locuiesc în văzduh, în păduri sau în peșteri, pe maluri de ape sau la răspântii și apar în special noaptea la lumina lunii, rotindu-se în horă, în locuri retrase, dansând goale, cu părul despletit și cu clopoței la picioare, în unele variante. Locul pe care au dansat rămâne ars ca de foc și iarba nu mai crește acolo. Se crede că în Noaptea de Sânziene, ielele se adună și dansează în pădure, iar cine le vede rămâne mut sau înnebunește.

În Noaptea de Sânziene se fac focuri în care se aruncă substanțe cu arome puternice, băieții agită făclii, se strigă și se cântă din bucium. Localnicii din satul bistrițean Maieru păstrează obiceiul vechi de câteva sute de ani ca, în ajunul sărbătorii de Sânziene, să aprindă focuri prin care sar pentru a se purifica.

Practicile legate de cunună, aprinderea unei torțe de către flăcăi, torță numită „făclia de Sânziene„, alte caracteristici specifice Sânzienelor, îi îndreptățesc pe etnologi și folcloriști să considere această sărbătoare drept una a Soarelui.

Sărbătoarea Sânzienelor se manifestă printr-o mulțime de ritualuri, menite să asigure rodnicia lanurilor și fertilitatea. În timp ce femeile măritate pot urma ritualuri pentru a avea copii, fetelor le sunt rezervate alte obiceiuri, pentru aflarea sortitului în noaptea de Sânziene.

La baza acestor ritualuri stau micile flori galbene, numite sânziene, ce cresc în poieni și care sunt culese de fete, în muzica și chiuiturile flăcăilor, pentru a le împleti apoi în formă de cerc pentru fete și de cruce pentru băieți. Aceste cununi se pun în casă, pe porți, la ferestre, pe șuri, pe stupi și chiar pe ogoare, în credința că ele vor ocroti casa și gospodăria, vor aduce noroc, sănătate și belșug.

Fetele își aruncă aceste cununi pe un acoperiș, cele care rămân prinse prevestind măritișul apropiat, sau peste vite: dacă nimerește una tânără, fata se va căsători cu un tânăr, iar dacă i se prinde cununa într-una bătrână, un om în vârstă îi va fi alesul.

Pentru a-și vedea sortitul, fetele dorm în noaptea de Sânziene cu un buchețel din aceste flori sub pernă. De asemenea, dacă le poartă în păr sau la sân, fetele, dar și femeile măritate vor fi mai atrăgătoare și mai drăgăstoase.

Un alt obicei este alaiul Drăgaicei – cea mai frumoasă și mai cuminte dintre fetele satului, care colindă alături de alte tinere îmbrăcate în alb. La răscruci, fetele se opresc și fac o horă cântând. Se mai obișnuiește și ca fetele să fie udate de flăcăi, care umblă prin sat din zorii zilei cu flori de sânziene la pălării.

De asemenea, există o superstiție populară specifică acestei sărbători, potrivit căreia în ziua de Sânziene oamenii nu trebuie să se îmbăieze, deoarece vor spăla forțele magice care îi înconjoară în această zi.

Pe de altă parte, tot de Sânziene, există un ritual al spălării cu rouă. Roua trebuie adunată în zori de pe plante, în locuri necălcate, pe o pânză albă, stoarsă apoi într-o oală nouă. Bătrânele care se ocupă de asta, aduc apoi roua în sat, fără a vorbi pe drum și evitând să întâlnească pe cineva. Cu această rouă se vor spăla fetele care vor să se mărite repede, dar și femeile măritate care vor să fie iubite de soți și să aibă copii frumoși și sănătoși.

O superstiție care se referă tot la dragoste, spune că îndrăgostiții care fac împreună baie în râu sau în mare de Sânziene se vor iubi toată viața.

Sărbătoarea de Sânziene reprezintă un moment special pentru locuitorii din mai multe zone ale județului Bistrița-Năsăud, unii dintre ei spunînd că în această zi ar putea afla chiar și cât mai au de trăit. În ajunul sărbătorii, spre seară, copiii adună sânziene și le pun pe la porțile caselor, câte una pentru fiecare membru al familiei. Se spune că cel a cărui sânziană va fi veștejită a doua zi va muri înaintea celorlalți. În alte locuri, se împletesc cununi din sânziene și se aruncă pe casă: dacă nu rămâne pe acoperiș, cel căruia îi fusese menită se poate aștepta la ce e mai rău.

În satul Sâncel, din Alba, tradiția presupune ca, în seara dinaintea Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, gospodarii să își împodobească porțile cu o cruce din flori de sânziene și un trandafir. În ziua de Sânziene, sătenii adună de pe câmp flori și fac cununi pentru fiecare membru al familiei, dar și pentru fiecare animal din gospodărie. Cununile membrilor familiei sunt aruncate apoi de un bărbat pe acoperișul casei, acesta strigând și numele celui căruia îi aparține cununa. Bătrânii satului povestesc că fiecare cunună trebuie să rămână pe acoperiș, pentru a-l apăra de rău pe cel căruia îi este destinată, iar în cazul în care va cădea, respectivului membru al familiei îi va merge rău tot anul. Sătenii aruncă apoi pe acoperișurile grajdurilor cununițele făcute pentru animalele din gospodărie, tradiția spunând că și acestea vor fi ocrotite de rău.

În Ardeal, se mai spune că, în ziua de Sânziene, pot fi căutate comori vechi, îngropate în pământ, deoarece, în noaptea dinainte, deasupra locului unde sunt ascunse s-ar aprinde un foc.