Trei mituri despre creierul uman

Mitul extrem de popular că oamenii își folosesc doar o porțiune foarte mică din creier, aproximativ 10%, își are originile din secolul 19, când un neurofiziolog francez pe nume Pierre Flourens a făcut mai multe experimente pe porumbei, pui sau broaște, tăindu-le porțiuni din ce în ce mai mari de creier, pentru a observa cum li se schimbă comportamentul, scrie profesorul Gregory Hickok în New York Times.

În 1824, francezul scria că pot fi îndepărtate porțiuni din fața, spatele, de deasupra sau din lateralul lobilor creierului, fără să le distrugi funcțiile. Pentru ca facultățile mintale să funcționeze cum trebuie, e suficientă doar o mică parte din lob, scria el. Ideea a fost preluată de un al om de știință francez, care scria în 1876 că „foarte puțini oameni își dezvoltă foarte mult creierul, probabil că nimeni nu reușește în totalitate”.

DECIZIE Mutare radicală la Fan Courier. Gigantul închide toate sediile fizice. Ce urmează pentru clienți

17:27

INEDIT Imagini rarisime în Capitală. Străzi complet pustii de Paște

17:13

Totuși, metodele lui Flourens erau înapoiate, iar subiecții săi fiind animale, nu puteau fi relevanți pentru creierul uman. Astăzi, comunitatea neurologilor respinge această idee că potențialul creierului uman este în cea mai mare parte neexploatat.

Un alt mit este ideea că emisferele dreaptă și stângă ale creierului uman sunt fundamental diferite. Se presupune că partea stângă a creierului este orientată spre logică și detalii, în timp ce partea dreaptă a creierului este rezervată pasiunii și creativității. Mitul își trage originile din anii 1860, când oamenii de știință au observat că leziunile asupra părții stângi a creierului au efecte drastice asupra limbajului și a funcției locomotoare.

Deși astfel de asimetrii există, ele nu susțin ideea distincției dintre funcțiile părții sângi și drepte a creierului. De fapt, scrie profesorul american, cele două emisfere sunt mai degrabă similare și amândouă iau parte la cele mai multe funcții ale creierului, ai ales la cele complexe precum creativitatea sau logica.

Un al treilea mit, recent apărut, este cel al neuronilor-oglindă sau a ideii că un anumit tip de celule ale creierului, descoperite la macaci, este cheia pentru înțelegerea minții umane.

Neuronii în oglindă sunt activați amândoi atunci când un macac face acțiuni, precum să ia un fruct sau când observă pe alții cum îi imită. Unii oameni de știință au argumentat că aceste celule sunt responsabile pentru ca macacul să înțeleagă acțiunile celorlalte maimuțe, prin simularea acțiunilor în propriile creiere. S-a mai spus că mințile umane au același sistem de oglindă (ceea ce e probabil adevărat), care nu numai că ne permite să înțelegem acțiunile, ci și poartă o mare parte din capacitățile mintale umane – limbaj, imitare, empatie -, sau boli precum autismul, în care acest sistem nu funcționează.

Teoria a ieșit din laboratoare și a intrat în știința populară. S-a spus de exemplu că ne uităm la fotbal cu atâta pasiune pentru că acești neuroni-oglindă ne permit să simțim jocul ca și cum am fi noi pe teren, simulând pasele și șuturile. Nu este însă așa.

S-a stabilit că mișcările fizice în sine nu determină înțelegerea lor. Putem de exemplu să înțelegem acțiuni pe care nu le putem face – zborul, iar o singură mișcare poate fi înțeleasă în mai multe feluri – mișcarea unei carafe poate însemna să torni, să umpli, să golești. Alte cercetări arată că disfuncția sistemului locomotor, de exemplu în cazurile bolii Lou Gehrig, nu înseamnă că unele acțiuni nu sunt înțelese.