Războiul din Ucraina nu a fost singurul conflict militar de anvergură din istoria celor două țări beligerante, Federația Rusă și Ucraina. Acum 100 de ani, sub comanda lui Simon Petliura, Ucraina încerca să se desprindă de URSS, gigantul bolșevic în care se transformase Imperiul Rus după Revoluția din 1917. Figură enigmatică, lider carismatic și capabil să mobilizeze masele, ofițerul superior din faimosul regiment al cazacilor a reușit să coaguleze rapid o mișcare naționalistă. A fost foarte aproape să reușească independența Ucrainei. În acest plan a fost angrenată și România, apoi și Polonia.
Primele războaie dintre ruși și ucraineni datează încă de la 1654, anul când cazacii zaporojeni semnau cu rușii un tratat, fiindcă aveau nevoie de sprijin militar în lupta cu polonii. Însă, războiul din perioada 1918-1922 pentru independența Ucrainei are o semnificație deosebită, implicând până la un punct și Regatul României.
Acum un secol, doar capriciile istoriei au făcut ca țara să rămână captivă în corpul Sovietelor, în care se transformase Imperiul Rus după asasinarea țarului Nicolae al II-lea și a familiei sale.
Petliura a fost unul dintre liderii mișcării de eliberare ucrainene, care în tăvălugul istoric creat a angrenat ca aliat inclusiv Polonia, invadată la rândul său de armata bolșevică subordonată liderilor comuniști Vladimir Lenin și Lev Troțki.
Ucraina a devenit republică, iar Petliura primul ei președinte, fiind totodată și șeful armatei Ucrainei.
:format(webp):quality(80)/https%3A%2F%2Fwww.gandul.ro%2F%2Fwp-content%2Fuploads%2F2026%2F02%2F486482604_1100921372062803_1455630947488765708_n.jpg)
Țarul Nicolae al II-lea Romanov și familia sa au fost asasinați de bolșevici. Momentul a marcat căderea Imperiului Rus și crearea Sovietelor
Dupa abdicarea țarului Nicolae II, în martie 1917, la Kiev s-a constituit Rada Centrala (autonomă) a Ucrainei, sub conducerea naționalistului Mihailo Hrusevski.
Prăbușirea militară a Puterilor Centrale, dezmembrarea Austro-Ungariei și retragerea trupelor germane din Ucraina au atras în conflict și teritoriile administrate până atunci de Austro-Ungaria.
În 1919, armata Sovietelor a pornit contraatacul împotriva Ucrainei. Potrivit istoricilor, soldații lui Petliura s-au dedat la adevărate pogromuri.

Hatmanul Pavlo Skoropadsky
Devenit lider al Ucrainei în perioada martie-noiembrie 1918, hatmanul Skoropadsky a impus o putere de orientare conservatoare. El urmărea să asigure independența deplină față de Rusia și să reconstituie „patrimoniul teritorial istoric” al Kievului.
Însă, după retragerea trupelor germane din Ucraina, Skoropadski nu s-a mai putut mentine la putere. La sfârsitul lunii noiembrie 1918 conducerea a fost preluată la Kiev de un Directorat în frunte cu Semion Petliura, adept fanatic al independentei țării sale.
Totuși, acesta se va dovedi incapabil să propună un program unitar și coerent de organizare internă a tinerei republici ucrainene.
Profitând de slăbiciunile noului regim de la Kiev, la sfârsitul anului 1918, Armata Roșie a declanșat o ofensivă generală. Directoratul R.P. Ucrainean declară oficial război Rusiei Sovietice, la data de 16 ianuarie 1919, mizând pe ajutorul trupelor aliate debarcate în Crimeea pentru a-l sprijini pe generalul alb-gardist (n.r. – gărzile rămase fidele Țarului Nicolae) Denikin, dar și pe concursul fostului său inamic Polonia.
Însă, lipsiți de sprijin, naționaliștii n-au putut rezista prea mult. La 5 februarie 1919, Armata Roșie ocupă din nou Kievul. La sfârsitul lui aprilie 1919, bolșevicii ocupă și orașul istoric Odessa. În vestul Ucrainei, în Galiția, la Lvov, apare un nou stat ucrainean.
În ianuarie 1919, într-o atmosferă de frenetic optimism național, cele două state ucrainene proclamă unirea, una dintre cele mai efemere construcții statale de la sfârșitul Primului Război Mondial, scrie Historia. Directoratul aflat la putere l-a numit în fruntea armatei pe hatmanul Simon Petliura.
:format(webp):quality(80)/https%3A%2F%2Fwww.gandul.ro%2F%2Fwp-content%2Fuploads%2F2026%2F02%2Findex-8.webp)
Simon Petliura (foto: Wikimedia Commons)
După înfrângerea lui Denikin în toamna anului 1919, Armata Roșie devine forța dominantă în Ucraina. Deși pătimașe în naționalismul lor, forțele numeric inferioare ale lui Petliura nu reusesc să stăvilească torentul bolșevic.
:format(webp):quality(80)/https%3A%2F%2Fwww.gandul.ro%2F%2Fwp-content%2Fuploads%2F2026%2F02%2F493416540_1087552890075532_3612285621579714056_n.jpg)
Trupele poloneze mărșăluind victorioase în Kiev, în mai 2020. Foto: Muzeum Wojska Polskiego
:format(webp):quality(80)/https%3A%2F%2Fwww.gandul.ro%2F%2Fwp-content%2Fuploads%2F2026%2F02%2Fpbw_june_1920.png)
Operațiunea Kiev în punctul său de maximă dezvoltare, iunie 1920. Foto: Wikipedia
:format(webp):quality(80)/https%3A%2F%2Fwww.gandul.ro%2F%2Fwp-content%2Fuploads%2F2026%2F02%2Fpbw_august_1920.png)
Succesul ofensivei sovietice, începutul lunii august 1920. Foto: Wikipedia
Singura regiune care nu a fost cucerită de bolșevici rămâne cea a orașului Lviov din sudul Galiției. Însă, soarta războiului s-a schimbat din nou în favoarea polonezilor în august 1920, când Armata Roșie a fost învinsă la porțile Varșoviei și este forțată să se retragă.

Lev Troțki inspectând trupele bolșevice pe frontul din Harkov. Foto: Wikimedia commons
Forțele alb-gardiste au încercat să profite de înfrângerea bolșevicilor, lansând o nouă ofensivă în sudul Ucrainei. Înfrângerea din Polonia, ofensiva „albilor” din sud și situația economică grea i-au forțat pe bolșevici să dorească încetarea conflictului cu polonezii.
Pe 12 octombrie 1920, delegația sovietică a semnat un armistițiu cu Polonia și a demarat tratativele de pace. Între timp, forțele lui Petliura, cu efective de aproximativ 23.000 de luptători, care controlau teritoriul ucrainean de la granița cu Polonia, plănuiseră o ofensivă pentru 11 noiembrie, dar au fost atacați de Armata Roșie pe 10 noiembrie.
După o serie de lupte, forțele ucrainene au fost alungate până pe 21 noiembrie 1920 de pe teritoriul care îl controlau, fiind obligate să se refugieze pe teritoriul polonez.
Pe 18 martie 1921, Polonia, Ucraina și Rusia semnează la Riga un tratat de pace, care punea efectiv capăt obligațiilor pe care și le asumase Polonia în cadrul alianței cu Republica Populară Ucraineană. Practic, Rusia Sovietică recunoștea prin acest tratat controlul Poloniei asupra Galiției și Ucrainei apusene.
La rândul său, Polonia recunoștea existența Ucrainei Sovietice în regiunile centrale, sudice și răsăritene ale Ucrainei.
Petliura este nevoit să plece în exil. La 25 mai 1926, la Paris, Petliura a fost asasinat de anarhistul Sholom Schwartzbard. Acesta fusese condamnat anterior pentru jaf armat asupra unei bănci. Părinții lui Samuel se numărau printre cei 15 membri ai familiei sale care fuseseră uciși în pogromuri.
Rolul lui Petliura în pogromurile înfăptuite de armata sa în perioada 1919-1920 rămâne încă neelucidat. De orientare social-democrată, Petliura nu a făcut niciodată afirmații cu caracter antisemit, în timpul exilului învinuind chiar lipsa disciplinei pentru pogromurile înfăptuite sub administrația sa, mai notează sursa citată.
Unele surse îl consideră pe Schwartzbard agent al poliției secrete sovietice.
În procesul care a urmat, avocatul lui Schwartzbard a motivat că acesta a avut dreptul să răzbune moartea rudelor sale, victime ale pogromurilor. Juriul francez a găsit argumentul suficient de convingător pentru a-l achita definitiv pe Schwartzbard.
RECOMANDAREA AUTORULUI