Inimi care pot fi frânte

Există pe lume, așa spune legenda, inimi de piatră. Care nu văd, nu simt, nu știu. Pe care nu le doare niciodată nimic. Care nu devin nisip la orice furtună. N-am întâlnit, încă – și mă bucur! -, asemenea inimi în cale. Mi-am întâlnit doar propria inimă, o cunosc, cred că o cunosc, mă lovesc de ea des, mă ține în loc de atâtea ori, în bucățile în care obișnuiește să se rupă, de fiecare dată când ceilalți nu înțeleg că un cuvânt sau o reacție pot lovi mai tare decât toată grindina din lumea mare.

Întrebi ceva complet nevinovat? Pare că ai vrut să ataci, să fii obraznic, lipsit de orice educație! Ți se răspunde urât, avalanșa nu se mai termină, ți se amintesc toate defectele, ți se mai și inventează unele, devii mic, tot mai mic, până dispari.

LIVE 🚨 Iranul fierbe. Presa americană: Trump vrea să intervină militar în Iran

23:55

ISTORIE De ce protestează iranienii. Care sunt motivele care au stârnit revoltele sângeroase împotriva regimului de la Teheran

23:35

Eziți o clipă, când ți se cere ajutorul, ca să te gândești la cea mai bună soluție? Pare că nu ai vrut să faci o faptă bună, că ai fugit de butonul care declanșează lumina! Și iarăși ți se anulează toate faptele bune și iarăși ți se șterg toate gândurile bune.

Spui în glumă un cuvânt, o frază, din dragoste, totdeauna din prea multă dragoste? Nimic mai simplu: ți se închid toate căile de comunicare, sună ocupat toate numerele cunoscute, trimiți mesaje în eter și, din nou, ajungi să nu mai contezi!

Pentru că, de fapt, noi nu contăm. Noi nu existăm. Noi suntem, cel mult, în cazurile fericite, părinții copiilor noștri sau copiii părinților noștri. Altfel? Un număr într-o agendă rătăcită, un vers într-o poezie pe care nu o mai citește nimeni. Iar acum, că se încheie sărbătorile – fericite, liniștite, luminoase, desigur, acum, că se închid mai devreme bisericile – totul reintră în normal.

Suferim? Sigur că suferim! Și suntem considerați nebuni, anormali, pentru că ne doare. Noi, ăștia cu inimile gata de frânt. Pentru că nu înțelegem de ce, până când, pentru ce! Pentru că încercăm să ne facem auziți și să strigăm, din bucăți, că nimic nu ne rănește mai tare decât disprețul. Nici măcar înjurătura!

Înjurați, înjurați, închideți telefonul, călcați pe bătăile de inimă care mai îndrăznesc să deschidă ochii, noi traversăm, poate pe trotuarul celălalt va fi mai bine, poate pe lumea cealaltă va fi mai bine, dar, vai, nu e mai bine, bocancii duri care ne strivesc ne urmăresc peste tot, suntem la fel de ai nimănui, pentru o secundă n-avem copii, n-avem părinți, n-avem oglinzi.

Ai nimănui, totdeauna ai nimănui, fără să mai spunem și acelora cu care împărțim catastrofa că înăuntrul acestui corp care îmbătrânește mai încape și un suflet dispus să moară, puțin câte puțin, ca într-o absurdă piesă de teatru care se sfârșește brusc, ca într-un coșmar din care nu mai știm să ne trezim.

Din care nu mai vrem să ne trezim. Că tot veni vorba: am mai murit puțin. Bună dimineața!

Citește și:

Condamnare la moarte

Bună ziua, limbă română!

Ziua în care ne-am unit

La mila norilor

Pomelnicul din WhatsApp