”Învierea nu e pentru noi”

Am fost la Înviere la aceeași biserică la care mergeam și când eram copil. Aceeași stradă mică, dintr-un oraș care nu s-a distrus încă de tot, același glas al preotului care slujește fără încetare, aceiași oameni în jur: doar mai puțini și mai bătrâni. Câteva voci de copil sparg, uneori, atmosfera serioasă. Unul râde, altul plânge, unul se bucură, altul, nu știm de ce, se supără pe mama și tata.

M-am întâlnit cu vecinul de peste gard, l-am revăzut pe colegul meu de clasa întâi, cu care veneam acasă, când încă mai credeam că viața e cel mai simplu pariu pe care l-am făcut vreodată. L-am zărit și pe domnul actor, nu ne-am salutat, dar era acolo, și vecinul care a avut un supermarket, înainte să se împânzească orașul de Mega Image, era la coadă să ia lumină. Eram toți la coadă să luăm, să fim lumină, să ne simțim, măcar pentru câteva minute, liberi de orice constrângeri și invidii.

FLASH NEWS Fostul ministru ucrainean al Apărării, Fedorov, cere organizarea alegerilor: Ucraina să-și restabilească democrația, chiar dacă războiul va continua

01:19

ASTRONOMIE Eclipsa secolului 21 va fi putea fi admirată anul viitor, din Egipt

00:33

Învierea nu e pentru noi, spunea cineva, grăbindu-se să plece de la slujbă, după ce se împărțise lumina și se cântase, de câteva ori, Hristos a înviat din morți…

Nu e pentru noi, părea să insiste aceeași voce, în timp ce norii nu lăsau niciun strop de vânt să ne stingă lumânările. Era cald și era bine, ca-ntr-un cimitir pe care bate soarele, într-o duminică a credinței. Ca la o regăsire. Au plecat devreme cei doi, uitând să protejeze flacăra și rămânând, desigur, în întuneric, la capăt de stradă bătrână din București.

M-am bucurat că nu au auzit și copiii gălăgioși trista lor concluzie. Noi am mai rămas câteva minute, nu multe, apoi am plecat spre case. Mulți dintre vecinii pe care îi știam au plecat și ei, le vedeam, parcă pentru prima dată, chipurile, le vedeam, mai bine ca oricând, ochii. Descuiau poarta și intrau în curți, nu zâmbeau, nu zâmbeau, dar parcă zâmbeau! Nu vorbeau cu noi, grup ceva mai mare și mai zgomotos, însă mă simțeam de parcă ne cunoșteam bine de tot, atât de bine încât puteam să ne luăm rămas bun și să ne urăm sărbători liniștite din priviri.

În rest, oraș pustiu de Paște. Străzi mai curate și locuri multe de parcare. Aglomerație mare în Cimitirul Bellu, unde unii dintre noi își au sub pământ bucăți de inimă.

Lumină, atât de multă lumină peste tot, în duminica de Paște, în noaptea de Înviere, încât mă tem că nu voi mai putea adormi curând, oricât de întuneric se va face în camera care îmi minte că sunt toate bune, că suntem cu toții prezenți, oricât de multe ne-ar despărți.

Ușor, ușor, ne vom întoarce la ale noastre, ca în fiecare an, ieșind de sub vraja sărbătorilor și credinței. Lumea va redeveni frivolă, vom face rând nu la biserici, nu la Paște, ci la știri cât mai picante despre amante minore și ilegalități majore. Se va face întuneric din nou în case, în inimi, copiii vor fi gălăgioși în continuare, dar nu se va mai simți diferența, vom face toți zgomot mult din nimic, pentru nimic.

De mâine încolo.

Citește și:

Fănuș Neagu și Romulus Vulpescu

La mila norilor

Ziua în care ne-am unit

Bună ziua, limbă română!

Condamnare la moarte