Moscova nu crede în lacrimile mamelor. De oriunde ar fi ele

Moscova nu crede în lacrimile mamelor. De oriunde ar fi ele
Publicat: 07/03/2022, 22:21
Actualizat: 07/03/2022, 23:12

Inevitabil, previzibil sau – uneori – paradoxal, despre pace s-a vorbit cel mai mult în vremuri de război. Păstrând proporțiile și judecând printr-o simplă reducere la absurd, doi parteneri care se ceartă la cuțite aduc pe masa ”negocierilor conjugale” amintirile frumoase ale trecutului și încearcă să contrabalanseze acuzațiile reciproce prin apel la memoria sentimentală comună, fiind dispuși, câteodată, să negocieze și o ”ciorbă reîncălzită”.

După ce armata rusă a preluat Peninsula Crimeea, în anul de grație 2014, fără să tragă focuri de armă, precedentul periculos a fost creat într-un creuzet al ambițiilor cu miasmă imperialistă în care ”bărbatul-minune” al Rusiei a făcut un prim pas către ”negocierile” perfide de azi.

Vladimir Putin, personajul îmbrățișat de Maica Rusie cu o dragoste maternă incontestabilă – astfel că excesele apărute, ulterior, au fost privite condescendent –, s-a putut dezvolta într-un mediu propice. În ecuația acestei ”dezvoltări” cu final tragic au intrat cinismul, impetuozitatea împinsă dincolo de limite, o ipocrizie mascată de un zâmbet cu tentă vizibil superioară și, firește, o ambiție personală dusă la extrem.

Ca și cum s-ar fi aflat într-un lichid amniotic binefăcător, Vladimir Putin ”de ieri” a devenit Vladimir Putin ”de azi”, iar metamorfoza a ajuns în faza finală. Numai că din cocon nu pornește către o nouă viață un fluture cu aripi multicolore, ci cu totul altceva, pe fiecare aripă fiind scrijelit un cap de mort.

Împământenit – iar termenul nu este deloc exagerat – la Kremlin, Noua și Marea Speranță a Rusiei s-a transformat, încetul cu încetul, chiar sub ochii noștri, într-un ”macho” al Estului care nu numai că i-a obligat pe vecini (a se citi ”fostele state-părți al URSS) să sară pentru a fi auzit sunetul monedelor din buzunare, așa cum procedau, în curtea școlilor din vremuri trecute, elevii cu mușchi, dar dorește acum să-i readucă, la propriu, în sfera sa de influență materializată într-o cizmă cazonă.

Iar dincolo de această idee nu mai rămân decât:

  • Orașele Ucrainei, bombardate de dimineața și până seara, într-o sarabandă mizerabilă din care nu poți înțelege decât că ambiția Kremlinului a devenit răzbunarea Kremlinului. De ce? Fiindcă Ucraina și-a permis să nu mai stea cu capul plecat, ca în 2014.
  •  Convoaiele nesfârșite și înlăcrimate ale refugiaților pentru care tot ceea ce se întâmplă în jurul lor reprezintă coșmarul suprem, iar fiecare zi care urmează nu înseamnă decât încă o rană deschisă.
  • Așa-zisele ”negocieri” în care partea rusă se așază la masă cu rânjetul malefic la purtător și dorește, mărinimoasă, ”pacea”.

Este ca și cum o leoaică feroce i-ar propune antilopei un compromis absurd, în timp ce colții ascuțiți au atins deja gâtul victimei. Iar antilopa sângerândă, dureros-încântată – și văzând moartea cu ochii la propriu –, ar spune da, să negociem…

Recunosc că orice încercare de a stabili un curs normal al evenimentelor, indiferent de conjunctură, este de apreciat. Dar vorbim despre normalitate într-un scenariu în care tocmai normalitatea lipsește cu desăvârșire. Și, tocmai de aceea, a te așeza la masă cu Vladimir Putin (reprezentanții săi sunt, de altfel, chiar EL) e ca și cum te-ai așeza la masă cu Diavolul după ce ți-ai vândut sufletul. Pare o comparație exagerată, dar nu este. Ucraina a luptat și luptă împotriva unui monstru blindat care – dincolo de speculațiile (da!) că stă prost la capitolul ”logistică”, că nu a trimis în prima linie profesioniști, că suferă constant fiindcă ”zboară” tabla de pe tancuri etc. – este înspăimântător.

În calcul pot fi luate, firește, două ipoteze de lucru:

·       Vladimir Putin nu mai are discernământ, se simte o ”reîncarnare” a lui Petru cel Mare, motiv pentru care va merge până în pânzele albe pentru a ajunge la ”orizontul” pe care și l-a propus.

Într-o astfel de situație, orice negociere este sortită eșecului, fiindcă nu poți negocia cu o persoană care trăiește într-un ”imperiu personal”. Nu va avea scrupule, nu va avea milă, va încălca orice acord de încetare a focului, va privi ”adversarul” – Ucraina, în momentul de față – ca pe o cantitate neglijabilă. Nu contează modul în care își va atinge scopul final.

·       Vladimir Putin afișează acea previzibilitate care ”păcălește” (sau chiar este previzibil, numai că lumea întreagă pleacă de la premisa că are tot timpul ași în mânecile costumelor). Dar discernământul nu-i lipsește, iar fiecare mutare pe care o face a fost pregătită în timp.

Bineînțeles, și în această ipoteză de lucru, negocierile cu echipa lui Putin nu pot avea un final optimist, pentru că rușii desemnați de la Kremlin vor urma doar un scenariu dinainte stabilit și nu vor dori decât să ofere imaginea unei ”deschideri” către dialog. E imposibil, totuși, să dialoghezi cu cineva care dă buzna la tine în casă, mută mobila după propria dorință, ascultă doar melodiile care-i plac și, eventual, îți spune și la ce oră trebuie să adormi.

În consecință, șoaptele iubirii au fost anihilate de șuieratul îngrozitor al sirenelor care anunță iminentele bombardamente. Mamele Ucrainei fug unde văd cu ochii, într-o încercare disperată de a-și salva copiii, iar rânjetul hidos al Kremlinului nu (mai) poate minți pe nimeni. Declarațiile ipocrit-jalnice ale lui Serghei Lavrov – ministrul de Externe al Federației Ruse – sau glumițele răsuflate ale purtătorului de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, se alătură ordinelor executate fără crâcnire de ministrul Apărării al Federației Ruse, Serghei Șoigu, ordine scuipate cu dispreț criminal de un Vladimir Putin cu privire (care pare) zăpăcită.

Din nefericire, scenariul războinic pe care Vladimir Putin îl scrie în timp real este departe de a fi încheiat. Iar perspectivele nu pot fi decât sumbre, ținând cont și de faptul că ”Țarul” – i-a plăcut să fie numit așa, Maicii Rusia i-a plăcut să îl numească așa – a mutat (parcă) pentru a vedea care sunt reacțiile din teren.

Cineva – un anonim inspirat – spunea că nu trebuie să îţi faci griji în legătură cu viaţa, fiindcă oricum n-o să-i supravieţuieşti. Altcineva al cărui nume nu a fost păstrat spre aducere aminte considera că viaţa nu se măsoară în numărul de respiraţii, ci în numărul de momente în care ni s-a tăiat respiraţia. Ei bine, suntem în segmentul de timp în care respirăm întretăiat și așteptăm o ”minune”. Ea nu va veni, fiindcă nici minunile nu mai sunt ce-au fost, savanții lumii disecându-le, de prea multe ori, până la desființarea totală, iar la Kremlin se află un (alt) lider care nu mai crede în lacrimi.

E drept că marele regizor Vladimir Menșov a primit un Premiu Oscar pentru realizarea sa cinematografică de excepție – ”Moscova nu crede în lacrimi” -, numai că Vladimir Putin (atenție, propus pentru Premiul Nobel pentru Pace în 2014, după prezentarea planului pentru neutralizarea arsenalului sirian de arme chimice; propus pentru același premiu și în 2021, după cum anunțase un înfocat susținător al său, scriitorul rus Serghei Komkov) se poate înscrie, fără dubii, pe o listă a unui eventual premiu acordat celor ”furați” de propriul orgoliu.

Negocierile dintre Ucraina însângerată și Rusia unui Putin impasibil, imperturbabil – în cel mai rău înțeles al cuvântului – și insensibil nu sunt altceva decât o ”frecție la picior de lemn”. Partea ucraineană ar trebui să aleagă, în continuare, rezistența. Pentru că, după 12 zile de război și sub amenințarea unor atacuri exacerbate, Ucraina lui Zelenski trebuie să stea în picioare. Putin dorește să negocieze cu o Ucraină în genunchi. Dar o astfel de variantă trebuie exclusă din start, fiindcă mamele înlăcrimate care își duc copiii în brațe – destinația fiind doar VIAȚA, nu o țară anume, nu un oraș anume – nu vor să afle că Rusia a impus semnături pe vreo hârtie care să ateste statutul de Ucraină-proprietate a Kremlinului.

Se spune că nu-i Rusia vinovată pentru această nemernică deversare de ură a Teribilistului Putin. Este. Rusiei i-a plăcut de Putin. Și l-a ținut în palme. I-a susținut ambițiile imperialiste și l-a privit, cu mult prea puține excepții, ca pe un tătuc. Nimeni nu poate contesta axioma că Rusia s-a simțit mândră sub Putin, renăscută și pusă pe fapte mari. Cei câțiva ”haiduci” care s-au ridicat împotriva lui Putin au fost anihilați cu brutalitate, iar viața Maicii Rusia a mers mai departe. Așa sunt construite, cărămidă cu cărămidă, păcat cu păcat, tragediile lumii.

Și doar Rusia însăși – ieșind în stradă și transformând strada în ”front de luptă” – trebuie și poate să-și pedepsească ”răsfățatul” care s-a transformat, sub ochii ei mămoși, condescendenți până la acceptarea tuturor păcatelor, într-un monstru cinic. 

Cristian Lisandru
S-a născut în București, pe data de 18 iulie 1968, și este absolvent al Facultăţii de Jurnalism, specializarea Comunicare. Activitatea jurnalistică – editorialist GÂNDUL.RO, scriind articole de investigație, politică internă, politică citeste mai mult