N-avem cu cine!

Când eram copil şi urmau alegerile prezindenţiale, îmi aduc aminte perfect că se zvonea, în funcţie de casa în care intram sau de cercurile în care ne învârteam şi noi, că ba era unul favorit, ba era altul. Bătălia părea tare strânsă şi numele celor înscrişi erau pe buzele tuturor acelora intersesaţi de viitor. Întotdeauna, se schimba poziţia candidaţilor în ochii şi în mintea oamenilor. Fiecare părea bun pentru ceva şi nociv pentru altă parte a mandatului. Pentru oricare dintre cei doi-trei principali râvnitori la funcţia supremă în stat, se găsea câte o formulă potrivită de descriere şi una, cel puţin la fel de potrivită, de atac.

Astăzi? Tare s-au schimbat lucrurile prin România! Alegerile prezidenţiale nici nu ştiu dacă mai sunt un scop. Nici nu cred că mai sunt atât de importante. Pe listele posibile apar şi dispar oameni despre care, oricum, nu ar fi prea multe de spus. Că e unul, că e altul, pentru partidele din fruntea politicii româneşti, pare că e fix acelaşi lucru. A devenit şi funcţia de preşedinte una tocmai bună de ferecat în vitrinele cu bibelouri ale bunicilor… La ultimele alegeri, PSD a trimis în luptă o doamnă care fusese demonizată aproape întreg mandatul de prim-ministru şi pe care numai nişte alegători fideli ai respectivului partid au putut să o voteze, cu conştiinţa împăcată.

ULTIMA ORĂ Sorin Grindeanu recunoaște înfrângerea PSD-ului în cursa pentru Capitală: „Un scor de 20% nu ne satisface”. Cum comentează scorul Ancăi Alexandrescu

00:51

NEWS ALERT Anca Alexandrescu, revelația alegerilor, care s-a clasat pe locul 2: „Este doar începutul!” Secretele celei care a îngenuncheat PSD-ul

00:35

Au încercat, desigur, să demonteze zvonurile azvârlite asupra ei. Cu câte o conferinţă de presă gigant, susţinută în picioare, cu răspunsuri relativ normale la orice întrebări ale presei care e mereu indiscretă şi imposibil de manipulat în proporţie maximă.

Degeaba. Nu au câştigat funcţia, ba mai grav a părut că nici n-au fost interesaţi să o câştige. Şi roata a continuat să se învârtă şi oamenii au continuat să piardă, să aştepte o clipă de odihnă pentru a se simţi oameni, să creadă, măcar duminica, la Liturghie, că viaţa nu le-a trecut prin oase ca o boală incurabilă.

Pe celălalt front, la alegerile de acum câţiva ani, domnul Iohannis – care nu se mai deranjează să impresioneze într-o cursă în care, oricum, alerga singur. Să fi concurat singur şi să fi ieşit pe locul doi? Provocatoare imagine, dar nu în România. Aici, unde poţi dormi patru, cinci ani, în palate şi-n case de protocol, aici, unde te poţi autodenunţa, fără să păţeşti absolut nimic.

Poate doar să ţi se mai pună în braţe o cutie strălucitoare, cu încă un mandat de preşedinte, pe care să ţi-o ascunzi seara sub pernă, mustăcind că nu e aşa de greu să păcăleşti oameni, ţări, lumi, cu un costum ceva mai bine aşezat pe umeri şi cu un zâmbet dozat la întâlnirile rare cu omologii.

La următoarele alegeri? Vom avea ce scrie. Oare? Spun pe rând, lideri de partid, actuali sau foşti premieri: dacă mi se va cere să candidez, voi candida! Dar dumneavoastră, mintea dumneavoastră, sufletul pe care îl purtaţi prin vene ce spun? Ce părere aţi avea dacă, printr-un concurs (ne)fericit de împrejurări, aţi ajunge preşedinte de ţară? Un fel de şef de Românie? Ce aţi face cu ţărişoara asta pierdută de mult timp în marele ocean al vremurilor?

Exact cum vă spuneam: n-avem cu cine. Şi, de mult, de foarte mult timp, nici n-avem cu ce…

Citește și:

Cine are grijă de România? Cine are grijă de români?

Săptămâna altfel, săptămâna la fel

”Chiriași la noi în țară”

Când românii se simt români

De ce Austria nu ne vrea?

Și, totuși, de unde prețurile astea?