Iohannis are un ochi de sticlă. REPORTAJ GÂNDUL din noaptea alegerilor la ACL

Klaus Iohannis nu se grăbește. Omul care scrie mailuri echipei de campanie, îl loc să dea – ca oricare altul – un telefon sau o mie intră cu antemergător, fentează camerele tv, trage mașina în spate, măsoară fâșia de curte a fostului USL cu pași egali și trece printre ziariști care se calcă pe picioare aproape fără să îi vadă. În felul lui, zâmbește. Pe Klaus Iohannis pare inutil să-l întrebi de exit-poll-uri sau de emoții. Îți vine să-l întrebi atât: „Ce faceți?” Și omul răspunde imperturbabil, invariabil, indubitabil: „Foarte bine. Mulțumesc”. Și, fără să se uite-n urmă, trage ușa.

Pronosticul de fumoar: 31%

E fix 7.30 și Klaus Iohannis ajunge calm, direct de la Sibiu. La 22.22 fix va pleca, pe bancheta din spate a unui Tuareg, cu ochii pironiți în tabletă. E ziua alegerilor, dar și a soției pe care n-a adus-o la partid. Ani la rând, candidații au stat în sedii, la butoane, scrâșnind din dinți, pisând prin telefon baronii, în anticamera primelor numărări. Înșurubat tardiv în aparatul de partid, Iohannis vrea să arate că e altfel.

Partidul însă e la fel. Exuberanți, liberalii se strâng pe rând în sala de ședințe în care intraseră cu câteva minute înainte tăvi de răcoritoare și sendvișuri pentru o noapte lungă. „38-32″, rostește apăsat Teodor Atanasiu la telefon, în timp ce intră pe ușă, ca și cum vestea ar fi trebuit să ajungă la fiecare ziarist dezlănțuit în „live”. Din urmă, Marian Petrache taie la rându-i holul cu un zâmbet. Hohote nedisimulate răzbat și din interior. Nu-i însă zâmbet electoral ca al lui Petre Roman. Trecut din Modrogan în Kiseleff-ul liberal, favoritul de altădată al doamnelor de la Apaca se înfige vesel la partid. E ora 8 și visul de 30% pare, acum, foarte aproape. Din aripa din Modrogan ajunge Cătălin Predoiu. În PDL nu se zâmbește încă relaxat.

La 8 și jumătate, vine Blaga. Pe un hol lăturalnic scoate fum ritmic, din țigară. În jurul lui, se țese pronosticul: „între 31% și 32%”. Fără un exit-poll al lor, liberalii și pedeliștii sunt, mai mult decât altădată, relaxați. „Normele” din județe au fost atinse.

Cu puțin înainte, Varujan Vosganian intră scoțându-și pălăria. La un etaj mai sus, Iohannis se uită fără spectatori la rezultatele rostogolite pe ecrane și scrie de unul singur, iar și iar, scenariul ieșirii de la ora 9.

Candidatul ochilor de sticlă și CEC-urile lui în alb

De o lună, candidatul Iohannis mă privește fix de pe afișele gigant, gata să mă străpungă. Uitându-se în ochii lui tipăriți pe polyplan, 2 milioane și jumătate de oameni i-au dat azi, aproape cu ochii închiși, țara lor s-o facă să vadă înainte. Doar 1 milion și jumătate vin, cum au venit și astă-vară, la europarlamentare, de la partide. Dar Klaus Iohannis nu are vocația mulțimii. Pâlcurile de susținători pe care PDL și PNL le-au strâns mereu în curțile partidelor să își aclame la ora exit-poll-urilor candidații lipsesc acum. În locul lor, camerele de luat vederi au fost așezate, una lângă alta, într-o sală de ședințe.

Între cei pe care dreapta i-a dus spre Cotroceni, Traian Băsescu se uita fix în ochii oricui din mulțime, cu avantantajul iluziei că poate privi chiar doi inși deodată. Crin Antonescu a strâns, ani la rând, mulțimi oricât de mici, oricât de mari, în aceeași privire. Cu ochii pironiți deasupra capetelor, în golul camerelor de filmat, mutându-și ochii ca un secundar de ceas elvețian, de la una la alta, fără a stărui pe niciuna, Klaus Iohannis stă drept, în spatele pupitrului, ca o urnă cu chip, brațe și respirație calculată, depozitând CEC-uri în alb drept voturi. Le simte? Îl îndoaie? Îl întăresc? Nimeni nu pare să-l poată „citi”.

Mulți dintre cei care i se așază în jur – Orban, Gorghiu, Săftoiu, Blaga, Petrache – nu știau în urmă cu câteva luni mai mult decât că e primarul Sibiului. Mulți din tovarășii de drum de azi, care au bătut la porți în județe să-l propovăduiască, îi bâjbâie încă numele scriindu-l când cu „I”, când cu „J”. Oameni oarecare i-au dat azi, fără a-l cunoaște nici ei prea bine, milioane de voturi.

În schimbul lor, Iohannis spune sacadat doar atât: „Sunt foarte mulțumit”.

„Avem astăzi un rezultat foarte bun care arată că se produce schimbarea. Am rămas doi candidați: eu și Victor Ponta. Românii au de ales între două variante. Pe de o parte România lucrului bine făcut, o Românie normală, pe de alta România lucrului prost făcut, o Românie anormală. Românii au arătat clar prin acest vot că vor altfel de politică. Mai este o bătălie de dat, pe 16 noiembrie, și vom câștiga”, apasă cuvintele, citindu-le pe sărite, cu coada ochiului, de pe coala alba scrisă de mână.

O urmă de uman și două săptămâni. Cele mai grele

Cu același aer somnolent, în căutarea începutului unui cuvânt, Klaus Iohannis și multă privirea spre cei cu care vorbește doar când se pune, în sfârșit, o întrebare. „Veți negocia cu Udrea?”, „Veți sta de vorbă cu Macovei?”, sparg calmul voci ascuțite de reporteri.

Cu frică de cuvinte tari, candidatul se așază, a mia oară, între „da” și „nu”, cât mai departe de muchia tăioasă a marilor decizii. „Acuma, în această seară, am discuții cu dumneavoastră și cu colegii din ACL. Dacă vom discuta sau nu cu candidați care părăsesc cursa electorală vom stabili mâine sau poimâine, după anunțarea rezultatelor. Începând de mâine sau poimâine vom lua deciziile care se impun”, spune atent.

De nicăieri, scrâșnește printre dinți o glumă: „Am văzut la televizor că la PSD e deja alt președinte…”. Urma de uman îi șterpelește lui Blaga un zâmbet. Iohannis însuși râde cu ochii. Ochii lui, ca două cioburi de sticlă mată dincolo de care zărești doar ce-ți închipui. Ce te lasă instinctul, propaganda ori gândul că încrederea „în orb” e azi, oricum, singura cale.

În stilul lui minimalist de a se înfățișa celor cărora le cere încă o data votul, și milionului de oameni pe care îi are încă de convins, Klaus Iohannis mai are două săptămâni. Să spună cine este sau măcar cine vrea să fie, ca președinte. Doar două săptămâni să arate dacă poate da, cu adevărat, ochii cu România.