Bună ziua, limbă română!

Eveniment istoric în Basarabia! Pentru prima dată după ani mulți de negare și impusă distanțare de țara soră de dincolo de Prut, la Chișinău și-n toate celelalte regiuni se va recunoaște că se vorbește limba română. Nu vreo moldovenească inventată, nu o altă limbă maternă.

Am crescut într-o casă în care nu s-a pronunțat vreodată sintagma Republica Moldova. Mereu a fost Basarabia, mereu a fost tot o Românie. Ne vizita, de multe ori pe an, poetul Grigore Vieru. Venea cu servieta lui închisă la culoare (nu mai știu dacă neagră sau maronie), îmi aducea lapte de pasăre, aducea pentru casă o sticlă de coniac și pentru tata niște bomboane Chișinăul de seară, cu prune uscate. Se așeza pe fotoliul mare din sufragerie și începea să pună țara la cale cu tata. Deși, când Adrian Păunescu se apropia de Chișinău, se alarmau toate gărzile și controalele vamale.

Poetul Grigore Vieru este cel care a scris despre limba română, cu mulți, mulți ani înainte de acest 2023 care, iată, mai strecoară și vești luminoase:

FLASH NEWS CTP: Este prima înfrângere la scor a lui Trump, ayatollahul mincinoșilor, care l-a susținut bombastic și fără rezerve pe Orban

00:01

ULTIMA ORĂ Nicușor Dan îl felicită în limba engleză pe Péter Magyar pentru victoria din Ungaria. „Deschidem un nou capitol în relațiile româno-maghiare”

23:54

„Pentru ea la Putna clopot bate,/Pentru ea mi-i teamă de păcate,/Pentru ea e bolta mai albastră –/Pentru limba, pentru limba noastră.//Dumnezeu prima oară/Când a plâns printre astre,/El a plâns peste Ţară/Cu lacrima limbii noastre!//Pentru ea ninsori se cern din spaţii,/Pentru ea puternici sunt Carpaţii,/Pentru ea e caldă vatra poamei –/Pentru limba, pentru limba mamei.//Pentru ea noi văruim pereţii,/Pentru ea mai sunt răniţi poeţii,/Pentru ea cresc florile visării –/
Pentru limba, pentru limba Ţării.”

Când s-a stins Grigore Vieru, după un stupid accident de mașină, am crezut că, rămânând fără frate basarabean, și lupta lui Adrian Păunescu pentru o Românie întreagă se va stinge. Nu s-a stins. Până în ultima clipă a vieții lui, în noiembrie 2010.

Am rămas apoi și mai singuri și eu, cel puțin, am încetat să mai cred în oameni și-n destine. Până mi-a apărut în cale, chemat de încăpățânarea mea de a continua Flacăra, revistă de cultură și opinie, tipărită și azi, forța lui Nicolae Dabija. Îl știam de când eram copil, dar nu îl cunoscusem cu adevărat până atunci.

De puține dăți, ne-am întâlnit în casa de la București, unde intra totdeauna cu emoție, pășind ușor, de parcă nu voia să trezească pe cineva din somn. Dar ne trezea, ne trezea pe toți din somn, când lupta pentru o Românie întreagă și pentru limba română, în revista sa din Basarabia, în școli, la întâlniri cu oameni, în rubrica sa săptămânală din Flacăra noastră.

Când i se dădea cuvântul la Festivalul Internațional Adrian Păunescu, striga curajos că Oltenia care îl găzduia și Basarabia din care se aventura la drum sunt copiii aceleiași mame – România. Poeziile lui, cuvintele din zilele obișnuite, toate spuneau, în fond același lucru.

Citiți poemul „Limba noastră cea română”! „…Face iarba să răsară./Noi prin ea suntem o Ţară./Ea ne-adună şi ne-ngână,/Limba noastră cea română.//Ea îi e păsării zborul,/Tânără precum izvorul/Ca veciile – bătrână…/Limba noastră cea română.//Unii au zis că e săracă/Valaha-româno-dacă,/Şi miroase a zer şi-a stână/Limba noastră cea română.//Şi-au ținut-o după uşe,/Şi au pus-o şi-n cătuşe,/Dar s-a înălțat, stăpână –/Limba noastră cea română.//Iar când dânsa-n bolti răsună:/Parcă fulgeră şi tună,/Parcă plouă pe țărână…/Limba noastră cea română.//Ca o mamă ne adună,/Ea ne tine împreună,/Ea aici e-n veci stăpână,/Limba noastră cea română.”

Ce s-a întâmplat săptămâna trecută în Basarabia nu e doar știre frumos colorată, care poate trece mâine pe pagina doi. Nu e doar despre război. Nu e doar despre pace. E despre identitatea unui popor pentru care au murit poeți și s-au înveșnicit poezii.

Ce păcat că nu mai sunt aici Grigore Vieru, Nicolae Dabija și Adrian Păunescu, să aplaude această victorie, dar să o și înțeleagă mai mult decât noi, ducând-o mai departe, spre reușite și mai mari.

E 2023, târziu, atât de târziu. A venit vremea să aruncăm la gunoi caraghiosul dicționar moldovenesc-român și să scoatem din biblioteci poezia. Poezia care unește.

Citește și:

Magda Bistriceanu: ”Astfel de «greșeli ale tinereții» le pot ruina viața acestor tineri”

Ce-i cu Hagi pe locul întâi?

Dreptul la poezie

De 8 martie

Poezia minții

Condamnare la moarte