Pomelnicul din WhatsApp

Mi-am pierdut, zilele trecute, toate conversațiile din aplicația Whatsapp. Absolut tot. Și mă întreba fetița mea de șase ani, care, în mod normal, suferă doar pentru rănile care dor cu adevărat, de ce sunt atât de supărată. Am pierdut poze? Nu. Am pierdut filmulețe? Nu. Am pierdut numere de telefon? Nici măcar. Dar am pierdut conversațiile. Ce sunt alea, mama? Discuții vechi, Alexandra. Povești vechi.

De unde mai iau eu vorbele schimbate, de-a lungul anilor, cu Victor Socaciu? Urările de Crăciun fericit și de sărbători cu bine, rugămintea să se facă bine, la ultimele încercări ale vieții, întrebările despre piesa „Dona, Dona” și răspunsurile lui despre toate cele care mi se păreau interesante din viața Cenaclului Flacăra, pe care nu l-am prins, născându-mă târziu? De unde mai iau eu dovada că ne-am cunoscut și că ne-a fost atât de liniște, scriindu-ne?

EXCLUSIV Peste 1.000 de polițiști care au dorit să ajungă șefi au picat la examen. Cei mai mulți nu au luat nota minimă

05:00

CONTROVERSĂ Fiul lui Soros, mesaj după ce Orban a pierdut alegerile în Ungaria: „Poporul și-a luat țara înapoi”

01:08

De unde mai iau eu mesajele cu Emil Mitran, vechi prieten de familie, plecat anul trecut dintre noi, după o fulgerătoare boală grea? Cum fac să nu uit ce mi-a scris ultima dată și ce i-am răspuns, probabil de ziua mea, și, mai ales, cum recuperez amintirea atâtor clipe petrecute împreună, cu familiile noastre laolaltă, cu inimile aproape și cu speranța că sărbătoarea nu se va termina prea devreme?

De unde mai iau eu gândurile către Nicolae Dabija, căruia îi scriam, peste Pruturi și poeme, când articolul său nu ajungea în redacție la timp, până miercuri dimineață, și pe care l-am întrebat, într-un martie de coșmar, dacă e adevărat ce-am auzit, că e în spital și că nu e bine? Cum o să fac ca să-i arăt și fetiței mele că l-am cunoscut, că l-am iubit, că și dumnealui mi-a răspuns totdeauna cu aceeași dragoste cu care a îmbrățișat și „Flacăra lui Adrian Păunescu” și cauzele României întregi?

De unde mai iau eu atât de frumoasele cuvinte pe care mi le-a scris, cu toate ocaziile posibile, Raul Cârstea, autor al atâtor frumuseți pe muzică, de la „Ca un fum de țigară, sufletul”, pe versuri de Adrian Păunescu, la „Rendez-vous”, pe versurile lui Ciprian Chirvasiu? Cum mi-a spus că ne iubește, după întâlniri tandre pe la ușa sufrageriilor din București sau înainte de vreun festival de la Craiova, unde totdeauna ne întâlneam, ca să ne aducem aminte de poezie și de adevăratele lupte ale vieții?

Și lista, ce dezastru!, ar putea continua…

De asta sunt tristă, Alexandra mea mică și încă ferită de vești negre! Pentru că viața noastră, vrem nu vrem, rămâne și în mesajele pe care le trimitem. Dragostea noastră, vrem nu vrem, se consumă și în cuvintele pe care îndrăznim să le expediem pe WhatsApp. Ne consumăm iubirile prea repede, prin aplicații și mesaje rapide.

Fără să-mi dau seama, și eu am trăit pe WhatsApp. Și m-am trezit singură, după o eroare aparent banală, în fața unui telefon stupid, care nu mă mai cunoaște, pe care nu-l mai cunosc și din care îmi lipsește o bună bucată din viață!

Hai să mai scriem (și să citim) și scrisori! Hai să mai scriem (și să citim) și cărți! În timp ce, desigur, suntem mai atenți la vestitele back-upuri din telefoanele inteligente. Nu cumva să suferim, plângând că am murit puțin prin amintirile pierdute, tocmai într-o zi în care nu ne doare nimic și constatăm că suntem vii. La fel de vii.

Citește și:

Ziua în care ne-am unit

Bună ziua, limbă română!

Ce-i cu Hagi pe locul întâi?

Condamnare la moarte

Poezia minții