Reflex de civilizație

În București, dacă încerci să ajungi – indiferent de oră – dintr-un colț în altul al orașului sau al sectorului, ai parte de cel mai dur „concert” de claxoane posibil. Aș decreta, în mod oficial, acest oraș, care nu e lipsit de frumusețe, care nu e lipsit de noblețe, care nu e lipsit de trecut și, sper, nici de viitor, „orașul claxoanelor”.

Experimentul e simplu și se poate repeta de oricâte ori, mai ales la orele fragile ale dimineții, atunci când ziua ar trebui să înceapă lin, pentru a continua la fel.

INCIDENTTragedie în Bistrița-Năsăud. O femeie de 33 de ani a murit, iar fetița ei de 3 ani a ajuns în stare gravă la spital, după ce au fost lovite de un autoturism

22:35

NEWS ALERTSUA renunță la retragerile masive de trupe din Europa și iau în calcul reducerea efectivelor cu doar 5.000 de militari. Motivele care au schimbat planurile Pentagonului

22:31

Pornești fie din centru spre sud, fie din nord spre centru, fie de oriunde spre oriunde. Rezultatul e același. Mai ales pe străduțele pe unde câte unii îndrăznesc să oprească pentru a-și lăsa copiii la școală. Acolo e simfonie pe toate tonurile. Nu ai voie, efectiv, să întârzii cu 20 de secunde coloana de mașini (care oricum stă în loc), nu ai voie să frânezi pentru a lăsa pe câte un pieton să se strecoare mai repede spre locul de muncă, nu ai voie să faci nimic. Iar simfonia aceasta nu vine singură. Se mai însoțește și de câteva înjurături, ca în poveștile cu zmei și rău-făcători, se compune din claxoane lungi, ca strigătul de „goooool” al bătrânilor comentatori, sau din claxoane multe și scurte, sacadate, în ritm aparent perfect.

Nu-i imposibil să ajungi la timp acolo unde ai treabă, în ciuda aglomerației, dar mintea, cu siguranță, nu-ți mai ajunge la timp nicăieri după atât de multe gălăgii suprapuse și interpuse.

În București, cei mai mulți dintre participanții la trafic s-au născut fie nervoși, fie supărați. Nu-i drum să treacă lin prin capitala fără primar a României, nu e lucrare în asfalt care să treacă neobservată și neînjurată, în capitala fără primar a României. Și se zvonește că vine scandal mare, odată cu următoarele alegeri, parcă mai mare ca oricând, în anul în care umbrele sunt mai prezente decât ființa și-n care opțiunile oamenilor care mai sunt preocupați de propriile alegeri vor fi extrem de limitate.

Iată, în timp ce scriu toate acestea, deși ferită de mașinile de afară, aud în surdină cum se claxonează, se claxonează, și în zona acesta a Bucureștilor. Prea puține construim pe aici, prea puține facem pentru țară și pentru orașele ei. Și nu-i peste tot în lume așa. În Portugalia, de exemplu, pentru că o cunosc bine și pentru că îi duc grija mereu, nu există meteahna asta.

Taximetriștii opresc în mijlocul străzii ca să lase turiștii, se dau jos de la volan, scot răbdător geamantane din portbagaj, sunt plătiți, dau rest, mulțumesc, salută, urcă greoi înapoi pe locul șoferului și abia apoi pornesc înapoi la drum. În tot acest timp, se face, evident, coadă în urma mașinii lor, nimeni nu zice nimic, nimeni nu urlă, nimeni nu claxonează, nimeni nu dă cu spatele. „Reflex de civilizație”, l-a numit un mare profesor portughez, extraordinar vorbitor de limba română, care îmi povestea, la o cafea, despre țările noastre, împreună și separate.

Reflex de civilizație…

Noi n-avem reflexe? Noi n-avem astfel de reflexe? Chiar nu?

Citește și:

Gara refugiaților, țara nimănui

Despre literatura română și autorii ei

De ce?

Sfântă Mărie, tot mai scumpă sărbătoare

Cultura la cort

Arde Europa!

Camioanele altora