O secundă cu Florin Piersic

La întâlnirile față în față, Florin Piersic parcă nu mai încheie poveștile, trece, atât de coerent, de la un gând la altul, de la o lacrimă la alta, încât orice dialog durează mult, se întinde pe deasupra timpului și nu ajunge să fie contorizat de niciun fel de numărătoare.

Unii dintre noi, mai puțin sensibili, cu ochii mereu pe un ceas care oricum nu merge bine, au ajuns să facă bancuri despre cât de mult vorbește Piersic, despre cum nu pune punct final frazelor și amintirilor. Nu l-a deranjat nici măcar asta, în spectaculoasa lui apariție pe scena vieții. A continuat să povestească, să dea și altora din câte știe, din câte a trăit, până acum, în aproape 90 de ani existență.

Aseară, pe mai toate posturile de știri, vestea că Florin Piersic a fost adus cu un elicopter al SMURD de la Cluj-Napoca la București, pentru un tratament cât mai bun și pentru intervenții medicale de cea mai înaltă generație, ocupa benzile roșii, galbene, umplea ecranele fără niciun fel de socoteală.

STENOGRAME Cuvinte grele în ședința PNL de la unul dintre prim-vicepreședinți: „Suntem ultimul partid care să ne facem membrii trădători, șobolani”

20:36

REȚETE Somonul va fi mai gustos dacă îl „condimentezi” cu un ingredient banal din bucătărie

20:32

Nu mai vorbește prea mult Florin Piersic? Aveți timp de dumnealui? Aveți loc, în prime-time, cum se tot spune, pentru a-l arăta, în imagini care n-ar trebui difuzate la televizor, din respect pentru un om care nu s-a arătat niciodată altfel decât impecabil, pentru a-l lăsa să se exprime, chiar atunci când el nu vă cere asta? Sigur, niște imagini furate cu un elicopter și o ambulanță întotdeauna vor ține în fața ecranului mai mulți iubitori de bârfe decât chipul clar al unui uriaș al scenei românești, interpretând un rol sau recitând o Repetabilă Povară. Sigur, sigur, totu-i socoteală.

La cea mai recentă întâlnire, din 8 aprilie, de la Cluj-Napoca, Florin Piersic m-a primit, împreună cu fetița mea Alexandra și cu cărțile mele de poezie, la Casa Studenților, unde urma să joace, pentru a nu știu câta oară, cu sala arhiplină, „Străini în noapte”.

Am făcut o prezentare de carte în foaier și am avut întâlnire cu cei câțiva prieteni din Cluj Napoca, pe care reușiserăm, împreună, să-i adunăm sub semnul artei și al literaturii. Era bine, era în picioare, era atât de prezent! Dar nicio televiziune nu se înghesuia atunci să-i facă poze, să îi ia vreun interviu. Se face azi o lună de atunci și camerele de luat vederi se îmbulzesc printre gratii de spitale. Să afle primii cum se mai simte Piersic, cum e cu infecția la genunchi, cum e cu stimulatorul cardiac.

Suntem blestemați să nu știm să iubim la timp! Suntem sclavii unor ecrane care ne vând imagini false și din care, în fond, nu avem nimic bun de învățat. Am făcut, pe 8 aprilie, câteva planuri cu domnul Florin Piersic, cu maestrul, cum nu-i place să i se spună. Avem de dus la bun sfârșit multe idei frumoase. Și cred în forța inepuizabilă din spatele unui trup firav care a ajuns la 88 de ani și care a marcat toate scenele pe care a urcat și toate viețile prin care a trecut.

Va fi bine, ne rugăm să fie bine! Pentru că lumea asta e deja atât de urâtă încât nu știu cum ne vom obișnui, de la un punct încolo, să nu mai avem în fața cui pleca privirea, în semn de respect, ca la o binecuvântare.

E nevoie de dumnealui. E timp pentru Florin Piersic. Poate să vorbească o oră sau zece. Suntem aici, datori și onorați să-l putem asculta. Pe ceilalți, care nu înțeleg nici scurtul buletin meteorologic, dați-i afară din orice cameră a casei sau a inimii. E prea scurtă secunda, e prea scurtă! Vă așteptăm acasă, domnule Piersic! Dumneavoastră nu aveți vârstă. Dumneavoastră, nu.

Citește și:

Nasty, viaţă de film

Revine moda cenzurii?

Vară în aprilie

La Câmpulung Moldovenesc