Ce-o fi cu trenurile noastre?

Aud tot mai des, de la cunoscuți care sunt obligați să meargă dintr-un oraș în altul cu trenul, că întârzierile sunt mari, chiar foarte mari pe rute care, până de curând, erau ușor și sigur de parcurs cu acest mijloc de transport preferat de copii și tolerat cu zâmbet de adulți. Și e greu de explicat. Dacă are sens ca un tren să ajungă cu trei, patruzeci de minute mai târziu la destinație, atunci când pe drum au loc lucrări sau alte situații neprevăzute care să-l țină în loc, nu găsesc niciun sens pentru garniturile care pleacă de la stația de origine cu douăzeci de minute mai târziu.

De ce nu se poate porni la timp de pe loc? A devenit și pasul întâi la fel de obositor ca pasul de final? Ne e somn sau lene înainte să ne apucăm de treabă?

EMISIUNI Gândul prezintă Best Of „Subiectul Zilei” cu Răzvan Dumitrescu. Vineri, 31 iulie, de la ora 20.30

08:55

REACȚIE Ponta explică de ce nu a locuit niciodată într-o casă RAAPPS, ca Dragoș Pîslaru: Sunt un „prost”

08:41

Autoritățile, dacă ar fi chestionate – dar cine mai are curaj și vreme să întrebe, să formuleze plângeri coerente, să vrea un pic de dreptate? –, cu siguranță ar găsi motive pentru toți nervii pensionarilor care stau la rând, în călduri insuportabile, cu tineri nerăbdători să ajungă acolo unde îi cheamă datoria. Pe la vreo facultate, pentru un examen care să le încunune munca, pe la vreo rudă îndepărtată care îi cheamă acasă, pentru un ultim cuvânt.

Despre drumurile cu mașina, am mai scris. Se fac reparații considerabile, ceea ce nu e deloc rău, iar unul dintre traseele pe care le fac des, București-Craiova, a devenit, de exemplu, un drum aproape vestic. Cu o excepție, două, se poate ajunge, pe vestitul drum express, destul de ușor în capitala tot mai aglomerată a Olteniei. Nu același lucru se poate spune despre drumul spre Craiova cu trenul. Ei, bine, acolo… mister! Aproape cinci ore, opriri dese, mersul cu spatele, parcă!

Se poartă mersul înapoi, la noi în țară mereu a fost la modă. La fel ca bine cunoscutul concurs, despre care tata scria cu curaj, cândva: cine merge mai încet… Noi, noi! Românii merg încet înainte, uneori merg încet și înapoi, dar nu pentru că ar vrea, nu pentru că le-ar fi teamă de evoluție, ci pentru că nu se poate ajunge oriunde la pas. Că dacă ar fi pasul nostru singura soluție de deplasare am ști, măcar, cât să ne angajăm că umblăm, de colo-colo, și la ce ore să ne stabilim întâlnirile. Nu totul depinde de noi.

Acestea fiind spuse, iertați-ne dacă nu ajungem la timp pe acolo pe unde suntem așteptați! Trenul nostru, mergând cu spatele, nu a știut că are pasageri care se grăbesc și nu a făcut nimic pentru a-i ajuta pe aceștia să fie punctuali. Nimeni n-a știut, n-a prevăzut, că în 2024 vom avea pretenția ca liniile noastre ferate să semene cu acelea din Occident, acolo unde trenurile de mare viteză parcurg distanțe de șase, șapte sute de kilometri în doar două ore și jumătate, trei.

Ne uităm peste gard și ne place tot ce vedem. Și nu ne poate învinovăți nimeni pentru asta. Cât întârzie trenurile noastre, avem prea mult timp la dispoziție să gândim. Să observăm. Să ne revoltăm. Ce altceva să facem, dacă ne dați timp de stins cu folos, fără să cerem? Ce să facem?

Citește și:

Dinu Săraru ne vede

Cine are grijă de România? Cine are grijă de români?

Săptămâna altfel, săptămâna la fel