Până la 70 de ani

Conform unei ordonanțe recente a Guvernului, medicii se vor pensiona abia la vârsta de 70 de ani. Creșterea vârstei de pensionare de la 67 la 70 vine, probabil, pentru a mai umple din golurile pe care tinerii medici le lasă, atunci când pleacă din țară, către sisteme medicale pline de avantaje, care le arată, pe lângă salarii atrăgătoare, respect.

Cum e posibil, totuși, ca la mai bine de treizeci de ani de la vestita Revoluție, țara noastră să nu poată găsi o altă soluție pentru un sistem medical competent decât creșterea vârstei de pensionare? Nu că ar fi neapărat rău. Se știe că, din principiu, cei mai buni doctori sunt aceia care au o experiență în domeniu suficient de mare cât să acopere diagnostice de tot felul, inclusiv foarte complicate.

APĂRARE Merz anunță un nou ajutor militar de 1 miliard de euro pentru Ucraina. Companiile nemțești au semnat acorduri de 6,5 miliarde. Ce arme ar urma să primească Kievul

10:25

În 1942, un porumbel călător din timpul Celui de-al Doilea Război Mondial a dispărut cu un mesaj cifrat. 70 de ani mai târziu, constructorii i-au găsit rămășițele și biletul. Care era mesajul?

10:18

Așadar, o minimă coerență există. Și încă un amănunt: începând de acum, medicii de peste 70 de ani, în cazul în care rămân, totuși, în activitate, sunt limitați și nu pot să fie șefi de secţie, şefi de laborator sau șefi de serviciu medical. O logică există, desigur, în toate deciziile guvernanților mai mult sau mai puțin pricepuți. Să nu le comentăm.

Ceea ce ne doare pe noi, pacienții de azi sau de mâine, e că, deși am putea atrage tinerii medici să rămână în România și să își facă meseria așa cum trebuie, nu avem spitale în care să îi ducem, cu care să îi convingem. Unde se vor face marile operații, cu excepția câtorva centre de prestigiu, din București, Timișoara, Cluj-Napoca și încă vreo două orașe din țară? Cu ce aparaturi?

Că există risc de infecții în unitățile spitalicești se știe. Ba chiar un tânăr medic, extrem de priceput în meseria sa, îmi spunea, trist, că, dacă un pacient ia o bacterie dintr-un spital din străinătate – pentru că și acolo se poate întâmpla așa ceva – nu face nici reclamații, nici nu dă interviuri nesfârșite pe toate posturile TV, ci consideră că e un eveniment nefericit și izolat. Dacă se întâmplă la Fundeni, de exemplu, nu există căi de mijloc, soluții, ci numai concluzia că așa e în România, că toate spitalele, inclusiv cele bune, curate, sunt condamnate să sufere și să își facă și pacienții să treacă prin clipe grele, la limita dintre viață și moarte.

Până vom avea noi o conducere de țară care să se preocupe, cu adevărat, de sistemul sanitar, va mai dura ceva. Nici cu învățământul nu stăm prea bine și despre asta am tot scris.

Vin alegeri acum, în iarnă, iar cernerea minciunilor de planuri realizabile se anunță destul de complicată. Măcar dacă ar exista un candidat care să iubească România! Măcar dacă ar exista un plan care să pună România pe locul întâi. Oare există? Și dacă există, oare vom reuși să-l distingem, din mulțimea de minciuni care ne învăluie, și din stânga și din dreapta, cu toate forțele?

Copiilor noștri le spunem că da. Ca să nu creadă că au venit pe lume într-un spațiu care n-are nici legi, nici oameni cu coloană vertebrală la conducere, nici granițe clare și nici vindecare pentru suferințele deja existente și cunoscute.

Citește și:

N-a fost pentru noi

Oare se întâmplă minunea?

Cristian Buică, destinul artistului folk

Un ceas de poezie cu Prof. Univ. Dr. Codruţ Sarafoleanu

Habemus papam?