Mașina cu număr de provincie

De cinci zile, sunt parcați în același loc, pe o stradă din centrul Bucureștilor. Într-o mașină veche, cu număr de provincie, care nici nu se mai încuie. Au înăuntru pături, câteva ambalaje, iar geamurile din spate stau mereu crăpate. Sunt doi. Tată și fiu. Cel mic are, poate, vreo șase ani. Și o glugă pe cap mai mereu. M-am întrebat ce-o fi cu ei, de stau, de zile în șir, în același loc din capitala tuturor posibilităților. Era evident că dorm în mașină. Amândoi. Ținându-și de cald așa cum pot, în toamna care măcar e blândă – încă.

Azi am îndrăznit să-i întreb dacă au probleme. Dacă au nevoie de ajutor. Politicos, tatăl mi-a povestit că nu au nevoie de nimic, că, din fericire, chiar astăzi s-ar putea să se întoarcă acasă, dacă îl externează pe cel mic de la spitalul de ochi în care e internat, pentru o operație destul de complicată de cataractă și schimbare de cristalin.

REACȚIE Primăria Cluj reacționează după informațiile privind interesul fraților Tate pentru Hotelul Continental: „Avem drept de preempțiune”

09:23

LIFESTYLE Proverbul chinezesc al zilei: „Un zâmbet îți va aduce…” Lecții de viață despre fericire și motivul pentru care bucuria este contagioasă

09:11

Așadar, alt copilaș, mai mic decât cel care doarme de aproape o săptămână cu tatăl lui în mașină. „Și mai am șase acasă”, îmi spune omul, zâmbind, și a dor și a grijă, cu oboseala părintelui care își știe puiuții în pericol. Și care ar face orice pentru ca tot coșmarul să se încheie.

„Orbea, așa că a trebuit să-l aducem la operație”, îmi mai spune, înainte să mă roage să-i explic cum se face ca să își plătească parcarea, pentru că nu știe cum se procedează exact, n-are card și nici abonament pe telefon, iar ieri a găsit o amendă în parbriz.

Două probleme spuse una după alta, de parcă ar avea aceeași greutate, în marea balanță a vremurilor: orbirea copilului și plata parcării. Băiețelul, cu gluga pe cap în continuare, zâmbea, de parcă se apropia vreo sărbătoare la care avea și el dreptul să meargă. Și chiar se apropia. Curând vor pleca acasă, cu copilul mic vindecat și cu celălalt omuleț cu câteva frânturi de București în privire.

Un singur gând mă macină, de când am stat de vorbă cu ei: în ce țară trăim? Ale cui sunt drepturile pe aici, prin România asta tot mai secată de puteri? Tot mai sărăcită? Cu tot mai multe contraste? Cum e posibil ca, în 2024, un părinte și un copil să doarmă în mașină – și să mai ia și amendă pentru neplata parcării! –, așteptând ca un alt copilaș, tot al lor, să iasă din spital – proaspăt ferit de orbire, să mănânce mai nimic și să treacă strada numai pe la trecerile de pietoni, cuminți, ca să nu supere pe cineva, atât cât rămân în București?

Cum e posibil ca unii să aibă totul, pentru că postează filmulețe despre cum se desface o sticlă cu apă pe rețele de socializare pline de artificii inutile, iar alții să nu își poată permite să atingă – cu visul, măcar – ziua de mâine? Ai cui sunt copiii aceștia care dorm pe străzi și care, totuși, îi salută, cu respect, pe cei care le trec pe aproape?

Doamne, Doamne! Ce lume, ce țară, ce nedreptate! Apără-i pe acești micuți care nu mai au nicio altă șansă acum, aici! Apără-i, Doamne, și, data viitoare, alege-i și pe ei să aibă un pat, un acoperiș deasupra capului. Și oferă-le și lor marele cadou al unei copilării frumoase, în care, până târziu, nici nu știi că există moarte…

Citește și:

Ploaia care va veni…

Dezastrele nu ocolesc România

Cazul Lucescu

Locul nostru în lume

Prin limba română