Ţara lui Nichita Stănescu

Nichita Stănescu: „Brusc, pasărea a murit în zbor;/ca o pupilă piezişă taie un nor./Şterge cu aripa flască/steaua verde gata să nască./Suna murdar şi greoi/prin aripa ei, aerul a noroi./Cade din ce în ce mai încet spre secret./Din interiorul cel mare spre interior/fără trepte şi neagră,/clătinându-se pentru nimeni sporind cu greaţă singurătatea…/Loveşte frunza, fructa;/urmează un sunet de picior de animal în fugă atingând pământul/inundat/de lacrimi independente de ochi,/de umezeală independentă de frig,/de tăcere independentă, migratoare.”

Aceasta e ţara lui Nichita Stănescu, spun puţinii care mai au timp să deschidă o carte din bibliotecile ferecate. Aceasta e țara poeziei lui și a poeziei atâtor altora care au știut cum se face pentru a deveni nemuritori.

ACTUALITATE Dan Dungaciu: „Nicușor Dan a încercat să compenseze lipsa întâlnirii directe cu Trump și lipsa unei fotografii”

01:00

INEDIT Credeți în extratereștri, la fel ca Barack Obama? Trump răspunde: „Poate îl ajut să iasă din încurcătură și declasificăm dosarele”

00:41

Aceasta nu e doar ţara alegerilor prezidențiale și ale încurcăturilor de tot felul, nu e doar țara acelora care fac afișe mari, colorate, cu minciuni la fel de mari, scrise cu litere de tipar, ca să păcălească ochiul oricui.

Aceasta e țara marilor noștri oameni, de care copiii de azi nici nu mai învață, pentru că manualele tot pe preferințe politice sunt făcute, construite. Nu mai contează cine, când, cum, nu mai contează ce s-a scris și cât a durut nașterea fiecărui cuvânt.

Altfel, cum ne explicăm că lipsesc nume mari din programa de limbă română? Că poeții acestei țări ajung în conștiințele tinerilor de azi și oamenilor mari de mâine doar din întâmplare?

Aceasta este țara țăranilor care au știut să își lucreze pământul și să-l umple de roade. Al acelora care vin la Piața Obor și nu mint, cum fac atât de mulți prin magazine bine șlefuite, cu privire la marfa de pe tarabă. Al bătrânilor care plâng duminica la Liturghie și care se roagă, mai au forța să se roage, pentru mai bine, deși au mai mult de jumătate de familie sub pământ. Aceasta este țara munților de netrecut și al mărilor pregătite totdeauna de îmbrățișare.

Azi, se împlinesc 92 de ani de la nașterea lui Nichita Stănescu.

Poetul Nichita. Care se uită la noi, din înaltul Cerurilor, și mai scrie. Și mai scrie:

„Când se va sfârși asfaltul drumului
trupul meu și trupul tău se vor face asfalt
ca să nu rămână necălătorită
această țară de vis.

Când vor cădea frunzele pomului,
când se va veșteji iarba câmpului,
pletele mele și pletele tale
se vor așterne pe câmpuri
ca să nu rămână înfrigurată
această țară de vis.

Când vor seca izvoarele
și când ploile vor pleca în sus
eu și cu tine ne vom ține de mână
și vom plânge, vom plânge
ca să nu rămână văduvită de tristețe
această țară de vis.

Când vor muri câinii,
când vor pieri caii,
când iepurii vor fi mâncați
de gura morții,
când ciorile negre
și pescărușii albi
vor fi mistuiți în gușa aerului,
eu și cu tine vom fi
câine și cal
iepure și cioară,
dar mai ales vom fi
pescărușul cel alb
ca să nu rămână
fără diadema de carne vie
această țară de vis.”

(Această țară de vis, Nichita Stănescu)

Citește și:

Amalgam de definiții

Aplauzele lui Duckadam

Ce s-a ales (de noi)

Viața după sondaje

Copilul meu s-a supărat pe Dumnezeu