Ștefan Popescu: Cum încheie România anul internaţional 2025

Anul 2025 va rămâne ca un reper negativ în politica externă a României, nu atât prin consecinţele evenimentelor, cât prin absența reacției strategice. Rareori, în istoria sa recentă, statul român a asistat cu o asemenea pasivitate la mutații care îi afectează direct mediul de securitate.

Şi mai rar a fost condus de o elită politică atât de slab conectată la realitățile internaționale și atât de puțin pregătită să gestioneze criza structurală a sistemului de alianţe din care facem parte. Această carență nu este exclusiv una de leadership. Ea reflectă o societate lipsită de repere, adusă în situaţia de a fi interesată numai de supravieţuire.

Pentru orice observator lucid, anul 2025 ar fi trebuit să funcționeze ca un semnal de alarmă, iar nu privit ca un episod tranzitoriu al politicii internaţionale.

ULTIMA ORĂ Vântul din Cluj i-a obligat pe piloţi să recurgă la manevre extreme. „Crabbing” executat pe rafale de până la 31 de noduri

22:02

MARIUS TUCĂ SHOW Gândul prezintă Best of Marius Tucă Show – marți, 30 decembrie, de la ora 20:00

22:00

Anul 2025 ne-a arătat limpede că ceea ce trăim poate fi interpretat ca o retragere aureliană a imperiului american: Washingtonul nu mai pretinde controlul integral al periferiei europene.

Documentele sale strategice recente – Strategia Națională de Securitate (inclusiv textele din versiunea extinsă), Legea Apărării – nu trasează linii de abandon, dar indică limpede o ierarhizare a spațiilor care contează cu adevărat.

Se conturează astfel un arc defensiv prioritar, de la Marea Baltică până în centrul Mediteranei, care include state indispensabile pentru credibilitatea occidentală: Țările Baltice, Austria, Ungaria, Polonia, Italia. În interiorul acestui arc apărarea este existențială. În afara lui, ea devine condiționată. România rămâne membră NATO și a Uniunii Europene.

Formal, nimic nu s-a schimbat. Substanțial, însă, poziția ei se modifică. Prezența militară americană continuă, bazele funcționează, exercițiile se desfășoară. Dar natura acestei prezențe sugerează tot mai mult logica capului de pod: punct de sprijin, nu bastion sau proiecţie de putere; instrument de flexibilitate strategică, nu garanție automată de apărare. Ele permit intervenția, dar nu o impun. Aceasta este o diferență crucială.

Această dinamică nu este unilaterală. Ea este parte a unei negocieri largi, explicite sau nu cu adversarii și cu aliații. Europa de Sud-Est, cu excepția Greciei – ancorată solid în sistemul strategic occidental – devine o frontieră fluidă. Nu pierdută, dar nici apărată reflex. Un spațiu de tranzacționare. Iar riscul cel mare este ca spațiul românesc sa fie progresiv decuplat de la nucleul dur al garanțiilor occidentale. Nu prin retragere brutală ci prin marginalizare liniştită.

Anunțul Parisului privind disponibilitatea de a relua dialogul strategic cu Moscova indică limpede că puterile europene își caută aranjamente proprii şi că nimeni nu va rămâne inflexibil în momentul în care hegemonul american a decis să-și reducă expunerea şi, mai mult, va intra într-o fază de cooperare cu Moscova.

Într-un moment de o gravitate excepțională, din cauza unor mize interne care îmi scapă, România refuză diagnosticul. Nici măcar criza structurală a modelului economic german și efectele sale economice, politice și industriale la nivel european nu sunt analizate sau dezbătute în mod serios, deși impactul lor asupra României este inevitabil. Refuzul diagnosticului devine astfel refuz al anticipării.

În cursul anului 2025, anumiți parteneri tradiționali — actori care ar fi putut răspunde apelului Bucureștiului pentru a tempera eventuale excese la Marea Neagră — au fost îndepărtați din considerente de ideologie, incultură şi lipsă de pragmatism: postura adoptată faţă de evenimentele organizate de China în contextul aniversării a 80 de ani de la victoria asupra Japoniei este elocventă şi va marca cronologia relaţiilor noastre cu viitoarea hiperputere.

Astfel intră România în anul 2026. Şi pentru că tot am făcut referiri la istorie, la retragerea aureliană, şi pentru că în prima parte a anului aşteptăm cu interes vizita prezidenţială de la Washington, să nu uităm că istoria imperiilor arată că retragerile nu sunt întotdeauna anunțate oficial. Ele se citesc şi în tăceri și în cine nu mai este invitat la masă.

AUTORUL RECOMANDĂ:

• România între Paris și Washington: iluzia unei alternative geopolitice
• Dialogul cu Putin. Pariul lui Macron și ce a înţeles România