România și Republica Moldova: tentația unirii, constrângerile geopoliticii

Declarația președintei Republicii Moldova, Maia Sandu, potrivit căreia ar vota în favoarea unirii cu România în eventualitatea unui referendum, a produs emoție și a generat un val de comentarii.

Reacția este firească. Pentru români, o asemenea afirmație nu poate fi decât salutată, în măsura în care ea reafirmă ideea unei comunități de limbă, istorie și destin de o parte și de alta a Prutului.

Totodată, este necesar să o plasăm în limitele sale reale: ea exprimă o opțiune personală, nu un angajament instituțional sau un proiect de stat. În acest sens, declarația Maiei Sandu amintește de poziționarea publică a fostului președinte Emil Constantinescu în favoarea monarhiei – o opțiune legitimă, dar fără consecințe politice directe. Astfel de afirmații trebuie tratate cu luciditate, nu cu entuziasm reflex.

Unirea celor două state românești nu depinde exclusiv de voința cetățenilor, deși aceasta este o condiție indispensabilă. Istoria oferă exemple clare: în 1918, în cazul Marii Uniri, ca și în 1990, în cazul reunificării Germaniei, consensul popular a fost esențial, dar nu suficient.

INEDIT Care este județul din România care a înregistrat cele mai multe divorțuri 

10:01

Plante care protejează de rele și aduc noroc

10:00

Factorul decisiv l-a constituit acceptarea – sau sprijinul explicit – al marilor puteri interesate. Or, în cazul României și Republicii Moldova, în contextul actual, miza geopolitică este foarte ridicată: extinderea graniței românești spre est ar însemna, automat, extinderea frontierei NATO.

Un asemenea proces ar pune imediat pe masă problema Transnistriei. Răspunsul este previzibil: dacă România dorește să-și păstreze statutul de membru al Alianței Nord-Atlantice, unirea nu ar putea include acest teritoriu.

Dar abandonarea Transnistriei ar deschide o altă problemă majoră – cea a definirii și garantării unei frontiere stabile cu o entitate secesionistă susținută de Federația Rusă. Se pune apoi întrebarea esențială: în actualul context strategic, ar susține Statele Unite și celelalte puteri relevante un asemenea proiect? Răspunsul nu este deloc evident.

Unirea nu este doar un act simbolic sau identitar; este, înainte de toate, un proiect economic și administrativ de o amploare considerabilă. El nu poate fi redus la un exercițiu contabil de însumare a PIB-urilor sau a potențialului economic al celor două state româneşti.

Germania de Vest a reușit integrarea landurilor estice deoarece a dispus de resurse financiare uriașe și de un consens strategic internațional. România are, astăzi, capacitatea de a susține un efort economic comparabil? Are capacitatea administrativă de a integra un stat cu instituții, cu instituţii de forţă, desigur reformate, dar care multă vreme au evoluat mental într-un anumit spaţiu, cu limba rusă destul de răspândită ? Efortul ar fi semnificativ.

În plus, identitatea comună nu se traduce automat într-un proiect politic viabil. Exemplul Albaniei și al Kosovo este relevant. Deși cele două entități împărtășesc o identitate națională chiar mai omogenă decât cea românească de pe ambele maluri ale Prutului, ideea unei Albanii Mari nu s-a materializat.

Elitele kosovare au preferat cooperarea strânsă cu Tirana — simbolizată inclusiv de „autostrada patriotică” – dar nu au fost dispuse să renunțe la propriile centre de putere.

Statul propriu, cu președinție, guvern și parlament, a oferit un confort politic și interese personale pe care unirea le-ar fi dizolvat. Această dimensiune a calculului elitelor nu trebuie subestimată. În politică, sentimentele contează, dar interesele decid.

Salutând încă o dată declaraţia doamnei Sandu, din păcate unirea României cu Republica Moldova nu este o problemă numai de sentiment comun sau de emoție colectivă, ci una de raporturi de putere, capacitate statală și oportunitate strategică.

AUTORUL RECOMANDĂ:

• Acordul cu Mercosur: Iluzia unui câștig european. Naivitățile României
• România între Paris și Washington: iluzia unei alternative geopolitice