Cristian Tudor Popescu: „Barbie” livrează publicului său exact ce acesta își dorește: superficiu. Superficialitate și artificiu

Cristian Tudor Popescu este unul dintre milioanele de oameni care au mers să vizioneze filmul ”Barbie”. Jurnalistul a inventat și un termen pentru a descrie pelicula care a avut încasări record în box-office: ”superficiu”.

Vineri, Cristian Tudor Popescu a povestit cum a trăit experiența ”Barbie”:

„Barbie – film color, sonor și mut. Am primit cadou un bilet boieresc la „Barbie”, pe rândul din mijlocul sălii, unde și Iohannis poate să-și întindă cataligele la maximum. Prin spațiul ăsta, cam un sfert de oră, am văzut alt film, ivit din suprapunerea pe imaginile păpușii absolute de pe ecran a unei procesiuni de adolescente conturate în întunericul luminos. Treceau, de la stânga la dreapta, fără grabă, în bluze și pantaloni largi, slabe, dar și unele grăsuțe bine, ținând într-o mână popcorn sau nachos, în cealaltă păhăroiul cu cola, ca niște preotese ale Cornului Abundenței. Din când în când, intercalat, câte un băiat. Una dintre ele a accelerat și a virat brusc, ca s-o depășească pe cea din față, trăgându-mi un șut în gleznă – cred că era încălțată cu ceva bocanci de armată. N-am zis nici cârc, n-a zis nici ea nimic, a rulat înainte, chitită pe un țel invizibil. Mai toate cele două ceasuri, sala a ronțăit și a sorbit în tăcere.

Pe pânză (sau ce-o fi acum) se întâmplau lucruri cu barbiile și kenii, care mă gândeam că ar trebui să iște râsete, caterinci, uauri sau vuiete dezaprobatoare. Nimic. O liniște rece, poate de la aerul condiționat. Sau poate pentru că la cum bubuie coloana sonoră surround, de vibrează fotoliul sub tine și aerul în plămâni, nu-ți mai vine să scoți și tu vreun sunet. De fapt, aveam în subconștient cinematograful Gloria, de pe când eram un băiețandru. La „Cactus Jack”, de pildă, tot o comedie cu păpuși umane, unde Barbie era Ann Margret și Ken, Arnold Schwarzenegger, publicul tânăr, care nu avea mâinile și gura ocupate decât cu semințe, striga, hohotea, dădea din picioare, într-un cuvânt, trăia ce vedea și auzea. Îmi amintesc o voce, lângă mine, zicând cuiva, când filmul nici nu trecuse de jumătate: „E tare, îl mai văd o dată!”.” a descris jurnalistul atmosfera filmului.

CONTROVERSĂ Primarul PNL din Cernavodă organizează un „festival” cu lumini și kilowați „fără număr” în plină criză energetică.Edilul tocmai a ieșit din închisoare

00:47

FLASH NEWS Alertă aeriană la un eveniment sportiv la care a participat președintele Trump. Au fost ridicate avioane de vânătoare în aer

00:45

„Barbie” livrează publicului său exact ce acesta își dorește: superficiu

CTP consideră că Barbie este un superficiu, termen pe care îl asociază cu o acadea:

„Barbie” livrează publicului său exact ce acesta își dorește: superficiu. Superficialitate și artificiu. Plus feminism. E aidoma unei înghețate multicolore care se topește instant în gură. Sau, dacă gustăm acadelele filosofice cu care e împănat, o lume a formelor ideale nenăscute, Platon gen, învinsă până la urmă de realitatea ginecologică sau de limitele picioarelor omenești în a sta pe vârfuri ca Barbie, cum e ultima modă periculoasă pe net. Dar fetele și băieții de azi nu se manifestă, nu comunică cu ecranul, deși, mai mult ca sigur, lumea Barbie cu aromă de postmoderneală le place.

De ce? La sfârșitul anilor `60, publicul de cinema încă mai avea urme din „reacția La Ciotat”. În ianuarie 1896, la începuturile cinematografului, spectatorii filmulețului „Sosirea trenului în gara La Ciotat”, al fraților Lumière, s-au speriat, povestea spune, de locomotiva care venea peste ei. În România, televizoarele nu erau omniprezente, așa că marele ecran încă mai putea fi confundat cu viața. Acum, numărul ecranelor care ne înconjoară, display, telefon, tv, afișaje electronice este copleșitor. Multul dizolvă magia ecranului. Rămâne doar obsesia. La mall, filmul se consumă, nu se mai trăiește. Spre sfârșitul lui „Barbie”, vreo două-trei glăscioare feminine s-au făcut auzite căznindu-se să râdă tare, de parcă se simțeau datoare să salveze filmul de la muțenie…

P.S.: Ryan Gosling este unul dintre acei mari actori care pot juca superb orice. El reușește să dea consistență kitschului frivol perfect, reprezentat de Barbie băiat, Ken. Dacă Cillian Murphy se străduiește să joace fizicianul atomist damnat în „Oppenheiner” și îi iese nimic altceva decât un fustangiu cu ochi albaștri și încurcături sexopolitice, Gosling încarnează fantele cu haină de blană și lănțoace pe bustul gol, îl aduce la viață. Iar secvența muzical-coregrafică „I am just Ken” este cea mai bună din film, demnă de „All That Jazz”, al lui Fosse.

P.S. bis: Fantastică forța cu care, din 1968, Odiseea Spațială 2001 a lui Kubrick străbate timpul. Imaginea hiperimitată și parodiată a omului maimuță „Zarathustra” descoperind unealta prin violență e păpușată, iată, până și în Barbie 2023…”, a scris Cristian Tudor Popescu pe contul personal de Facebook.