EXCLUSIV VIDEO | Lecție uimitoare despre ambiție și optimism, oferită de un bărbat rămas fără picioare și fără mâna dreaptă. Alexandru Vasile: „Nu am vrut să fiu o povară”

„Tot ce am făcut, am făcut ca să rămână în urmă și să nu fac umbră pământului degeaba” – sunt cuvintele lui Alexandru Vasile, un bărbat în vârstă de 47 de ani, din județul Călărași, rămas fără ambele picioare și fără mâna dreaptă din cauza unei boli grave, pe care nu a tratat-o. Deși riscă să își piardă și singura mână rămasă, bărbatul lucrează ca zidar la propria casă, pe care speră să o poată lăsa mai departe nepoților lui. Este o lecție despre ambiție și optimism, pe care Alexandru o oferă zilnic celor din jur, prin puterea exemplului.

În urmă cu 11 ani, bărbatului i-au fost amputate ambele picioare, iar în urmă cu aproape un an, Alexandru a rămas și fără mâna dreaptă. Boala Buerger, cunoscută și sub numele de tromboangieită obliterantă (TAO), l-a adus pe bărbat în acest stadiu, fiind o afecțiune rară, caracterizată prin inflamația arterelor și venelor mici și mijlocii.

„În 2007 a început boala, dintr-o dată, din senin. Mergeam pe stradă și au început să mă doară tălpile. Am mers la medic și, acolo, diagnosticul medicului a fost foarte dur: arterită obliterantă. Asta înseamnă, în termeni medicali, că nervii periferici de la membrele inferioare și superioare mor și, nemaiajungând sânge unde trebuie, începe să se înnegrească, începe să se infecteze și amputațiile de acolo pornesc.

Au început cu degete, în 2007. Până în 2012 mi-au fost amputate opt degete, și de la stângul și de la dreptul, la picioare și, în 2012, mi-a fost amputat piciorul stâng. După opt luni de zile – nici nu apucasem să mă obișnuiesc cu piciorul stâng amputat – a urmat și al doilea. În 2014, am început să arunc pe pereții casei material – eu care eu niciodată nu zidisem, niciodată nu tencuisem.

Am început să arunc material de jos, din poziția în care sunt și acum, dar având amândouă mâinile, și am început să construiesc la căsuța mea. Din 2014 și până în prezent, am o căsuță atât de frumoasă și mi-e drag mie, că este a mea, pentru că eu am făcut-o cu, mânuțele astea două, care, până astă-vară, a fost și cealaltă amputată”, a afirmat Alexandru.

„În momentul când stau pe loc și nu fac nimic, durerile sunt mari”

În prezent, bărbatul a început să aibă dureri și la mâna stângă și riscă să și-o piardă și pe aceasta din cauza bolii cu care se confruntă. Singurul tratament care i-ar putea ameliora și salva mâna rămasă este un tratament perfuzabil, care necesită deplasare la spital, pe o perioadă de 35-40 de zile.

„Boala aceasta este atât de parșivă, încât se mută. Nu ai neapărat amputații la un picior sau la o mână și, gata, a trecut. Se mută când la stângul, când la dreptul, sau cum e la mâna mea – a început, în 2018, primul deget amputat, la mâna care este amputat acum. În 2022, în primăvară, mi-a amputat alt deget și, de la acel deget, probabil, mâna a fost deja infectată mai mult decât trebuia și medicii au considerat că singura variantă – pentru că nu mai puteam să rezist, era prea dureroasă, boala mea așa este, foarte dureroasă – și singura modalitate a fost să o amputăm deasupra încheieturii, ca să salvăm cel puțin diferența de braț, în continuare.

Deja, acum, simptomele sunt acelea pe care le cunosc eu, ale bolii – mă înțeapă, mă înjunghie, și asta înseamnă că boala deja începe să lucreze, dar, la ora actuală, este cam 30-40%, pentru că încă nu au început durerile acestea să mă omoare. Eu făcând mișcare tot timpul – când faci mișcare, pui sângele în circulație, circulă sângele mai bine, dar în momentul când stau pe loc și nu fac nimic, atunci durerile sunt mari.

Am încercat, și prin oameni care au putut, să merg la medic, să fac o injecție cu Vasaprostan – așa se numește tratamentul acesta, care trebuie făcut cel puțin 35-40 de zile, pentru început, dar trebuie să-l fac pe parcursul vieții, depinde de medici, cum te programează din nou, adică peste trei sau șase luni să poți să faci iar aceeași cură”, a precizat bărbatul.

„Mâna care mi-a mai rămas este singurul ajutor, cu ea mă descurc”

Deși spitalul la care Alexandru trebuie să facă tratamentul se află la 25 de kilometri depărtare, sistemul medical din România nu îi pune la dispoziție nicio formă de transport. Din fericire, bărbatul a primit zeci de donații din partea oamenilor impresionați de povestea sa, bani cu care bărbatul și-ar putea asigura transportul la spital.

„Chiar de luni, de săptămâna viitoare, am vorbit cu medicul meu și i-am spus că sunt hotărât să vin, pentru că, din donațiile oamenilor, am făcut bănuții. La mine asta era problema, mă omora transportul, pentru că trebuie să merg, de aici, de la Odobescu, până la Călărași, 25 de kilometri, plus 25 întors, ca să mă întorc înapoi și cine merge cu mine, pierde timpul – adică pentru un om care merge cu mașina și trebuie să stea după mine, este pierdută ziua.

Eu acolo aveam probleme să plătesc, adică să am banii asigurați pentru transportul către și înapoi, pentru alea 35 de zile, cât o considera medicul. Eu am fost la Sanador și au considerat medicii de acolo că ar trebui să fac acest Vasaprostan și, după aceea, dacă să zicem că nu dă roade, să facem și o intervenție chirurgicală toracică, probabil să desfunde o venă mai principală, ca să se pulseze sângele cum trebuie spre mână, dar aceea este foarte scumpă, deci acolo nu mă mai gândesc, pentru că mi-a dat de înțeles deja că nu prea pot să ajung acolo”, a menționat Alexandru.

Cu toate acestea, bărbatul se teme că fiolele de Vasaprostan care i-ar putea salva mâna stângă nu i-ar fi decontate de Casa de Asigurări de Sănătate, iar pensia de handicap în valoare de 525 de lei pe care o are nu i-ar putea asigura un tratament pe termen lung.

„Primul pas este să fac tratamentul acesta cu Vasaprostan și înțelesesem că este decontat de Casa de Asigurări, dar, aseară, medicul meu, când i-am trimis mesaj că aș vrea să mă duc să mă internez, mi-a spus că pot să merg oricând, cu foaie de la medicul de familie și cu ce am eu, și îmi face foaie de zi, dar să vin și cu fiole de Vasaprostan.

Înseamnă că pe acela îl cumpăr eu, o dată ce mi-a spus: îți fac foaie de zi și Vasaprostan. N-ar fi problema că l-aș cumpăra și pe acela, dar problema este că acela probabil este foarte scump, că dacă era o injecție d-asta oarecare… Măcar să mă interesez cât ar costa o fiolă, ca să-mi fac un calcul dacă aș putea să fac acelea 30 și ceva de zile, cu diferența între ce am de plată cu șoferul, plus Vasaprostanul.

Trebuie să fac în așa fel încât să încep tratamentul acesta, că dacă mâna o mai las, s-ar putea – și nu vreau asta și mă rog bunul Dumnezeu să nu fie – până în vară, să mă trezesc că nu o mai am nici pe aceasta, că mi-a rămas singurul ajutor, cu ea mă descurc”, a spus Alexandru.

„Oamenii au donat pentru că au văzut că am voință să fac ceva, dar nu aveam puterea financiară de a face”

Tot cu ajutorul donațiilor, bărbatul a reușit să își construiască și casa în care locuiește și de care este extrem de mândru. Deși a trecut prin momente extrem de dificile, odată cu pierderea ambelor picioare și ulterior, și a mâinii drepte, Alexandru spune că nu a renunțat niciodată la pasiunea sa pentru zidărie și nu a încetat niciodată să își piardă credința în Dumnezeu.

„Omul are impresia, poate, că nu ai nevoie, că nuștii tu ce iese, dar până nu vine în casa ta – că de aceea am făcut invitație chiar și pe Facebook la toată lumea – veniți să vedeți cum fac eu și cum pot eu să mă descurc, ca să nu mai aveți impresia că eu iau totul de-a gata. Cu ajutorul oamenilor am putut să construiesc, dar oamenii au donat pentru că au văzut că am voință să fac ceva, dar nu aveam puterea financiară de a face.

Dumnezeu mi-a dat atâta putere și atâta înțelepciune, a lucrat cu mine, tot timpul m-a impulsionat, tot timpul mi-a dat putere și eu când nu mai puteam, ziceam: «Doamne, nu mă lăsa!». Asta este singura chestie, să ai credința aceea, pentru că El ne iubește atât de mult, încât noi nu suntem vrednici să-l iubim pe El. El a iubit o lume întreagă și noi nu suntem în stare să iubim nici măcar 1% din ce iubește El.

Deci toată lumea atunci când zice că nu poate, să-și pună credința în Dumnezeu și să spună: «Doamne, dă-mi putere!» și să nu aștepte lucrul acela să se întâmple, că nu este o minune să i se întâmple atunci și să zică: «S-a întâmplat, gata, mi-ai dat» sau «Doamne, de ce nu mi-ai dat?» Nu. Eu când nu mai puteam, ziceam: «Doamne, dă-mi tu putere!» și din ce lucram, din aia parcă simțeam că lucrau mâinile singure, parcă pluteam aer, pentru că Dumnezeu lucra, în timpul acela, cu mine”, a mărturisit bărbatul.

„Nepoatele mele sunt totul pentru mine, de aceea mă chinui”

Întrebat dacă familia și rudele l-au sprijinit financiar de-a lungul timpului, în momentele grele prin care a trecut din cauza bolii de care suferă, Alexandru a precizat că „nici ei nu sunt înstăriți”.

„Noi am fost șase frați la părinți, toți au casele lor, dar acum, știți cum este, n-ai cum să te plângi tu, când îl vezi pe celălalt că este și mai amărât ca tine – în sensul că nu mai am picioare și mâini – dar cum aș putea eu să mă duc să-i zic fratelui meu sau surorii mele să-mi dea, când știu că nu au nici pentru ei, că, la rândul lor, au copii.

Nu am vrut să fiu o povară a familiei mele, de aceea am încercat să fac tot ce am făcut și tot ce este aici, să mă descurc singur, să nu stea nimeni după mine. Mâna aceasta care mi-a rămas, totuși, pe mine mă ajută, mă descurc și acum, în situația asta, dar nu vreau să mă gândesc ce va fi dacă nu va mai fi ea. Nu știu cum aș reacționa dacă nu ar mai fi nici ea, pentru că eu sunt învățat să fie toate făcute de mâinile mele, să fie toate la locul lor așezate, să fie toate în ordine”, a afirmat Alexandru.

În prezent, bărbatul speră să își poată duce la îndeplinire visul: acela de a avea o casă frumoasă, pe care să o poată lăsa mai departe nepoților săi.

„Mulțumesc Domnului pentru că mi-a dat 12 nepoți și încă doi strănepoți. La ora actuală, dintre nepoți am trei, adică tripleți – două fete și un băiat. Gemenele au fost crescute de mine și de mama mea, când sora-mea nu avea lapte și eu mă chinuiam și munceam cu ziua, pe unde puteam, și cumpăram lapte-praf, ca să putem să le creștem și n-a fost chiar ușor. Ele au crescut când la mine, când la mama, când la mine, când la mama. Acum au 20 de ani, dar le consider fetele mele, pentru că au crescut în casa asta, au mâncat în casa asta.

Nepoatele mele sunt totul pentru mine, de aceea mă chinui, și am spus că atunci când voi termina și va fi încheiată casa asta – și poate va veni timpul ca una din ele să se mărite – care va dori, cu mare drag o primesc, cu bărbat cu tot, pentru că eu de aceea am construit camera specială, având condiții – baia aici, ca la spital, totul, ca să nu mai deranjez restul corpului de casă, unde vor putea locul ei, fără probleme. Eu tot ce am făcut, am făcut ca să rămână în urmă și să nu fac umbră pământului degeaba”, a conchis bărbatul.

CITEȘTE ȘI:

Frizerul fără degete și-a îndeplinit visul. Povestea incredibilă a hairstylist-ului Ionuț: „M-am născut cu un singur deget”

Povestea de viață emoționantă a lui Cornel, toboșarul fără mâini de la „Românii au talent”

Caz social emoționant. O mamă bolnavă de cancer și cei șapte copii ai săi trăiau într-o sărăcie lucie de sărbători / Micuții nici nu visau la cadouri – Cine a sărit în ajutorul familiei nevoiașe