Marina Almășan, după valul de critici provocate de comentariul privitor la George Buhnici:  „Îmi cer iertare pentru rănile provocate involuntar”

Într-un editorial publicat duminică Marina Almășan, cunoscuta prezentatoare și realizatoare TV, își cere scuze pentru că a rănit, făsă să vrea, prin comentariul ei recent în contextul declarațiilor controversate ale lui George Buhnici. Angajata televiziunii publice explic de ce i-a găsit circumstanșe atenuante fostului prezentator de la Pro TV a provocat un adevărat scandal pe rețelele sociale, după ce și-a comparat soția cu „o minoră” și a criticat aspectul fizic al multor femei de pe litoral, care au celulită și vergeturi.

Marina Almășan detaliază contextul afirmațiilor sale din urmă cu câteva zile, când s-a interpretat că sare în apărarea lui George Buhnici. Afirmațiile lui George Buhnici au deschis o adevărată cutie a Pandorei, astfel că toată lumea a vorbit, în ultimele zile, de spre „săliță”, „celulită” și „vergeturi”.

Vedeta TVR a spus, miercuri, că este de părere că celebrul vlogger nu a comis nicio faptă gravă, încât să fie „linşat”. Alături de mesaj, Marina Almăşan a postat şi o poză cu ea, în costum de baie, realizată în urmă cu aproximativ 15 ani, la Costineşti. Cu toate acestea, prezentatoarea a recunoscut că astăzi nu ar mai avea curajul să se fotografieze într-o astfel de ipostază.

„Am anunțat diavolul că reziliez contractul cu el, că-i cer daune morale pentru că m-a sedus”

În editorialul publicat duminică în publicația „Femei de 10”, Marina Almășan își detaliază poziția din acest scandal. Realizatoarea TV și-a exprimat regretul pentru faptul că opinia ei, pe care o consideră acum „insuficient cântărită”, a produs confuzie și a rănit:

„Ei, iată, mă aflu fix în acea gaură neagră a neputinței de a înțelege cum Dumnezeu să repar ceea ce, fără nicio dorință, am stricat? Vă rog să mă credeți că, deși sunt copleșită de munca la cartea pe care o scriu și de pregătirile pentru noul sezon al emisiunii, de trei zile nu fac decât să citesc si să recitesc ba articolele mele, ba reflectările lor în presă, ba comentariile pline de ură ale celor care au ripostat la editorialul meu. Am citit și-am recitit pentru că am vrut SĂ ÎNȚELEG. Tocilara din mine, cea care devora cărțile și nu concepea să existe vreo problemă la matematică pe care să n-o ducă la capăt,  sau vreo carte pe care să n-o analizeze din scoarță-n scoarță, a vrut să înțeleagă CUM, CÂT și mai ales DE CE a greșit. După lecturi repetate, care mi-au provocat stări alternative de greață, “mea culpa”, tristețe, regret, silă, revoltă etc, am apelat, în final, la un instrument neașteptat. Salvator. Am închis ochii și mi-am imaginat că sunt… supraponderală. Că sunt fix același om, cu același chip, cu același trecut, aceeași meserie, aceleași năzuinți, aceeași dragoste de părinți, copii și oameni în general, doar că sunt …grasă. Nu grasă, FOARTE grasă. Și tot cu ochii închiși, am încercat să “trăiesc” puțin viața unei astfel de femei. Faptul că nu reușește să poarte niciodată rochiile care i-ar plăcea, faptul că lumea în jur se uită chiorâș la ea iar unii ghiolbani chiar o ironizează, faptul că, ori de câte ori se privește în oglindă, oftează, iar când privește spre colegele sale de birou, mult mai suple, oftează din nou. Am încercat să-mi imaginez câtă suferință îi produce orice activitate căreia trupul i se împotrivește și cât de tare o doare, văzând cum bărbatul iubit și căruia nu-i poate reproșa nimic, nicidecum infidelitate, se mai uită lung,  pe furiș, la cate-o asistentă tv sau câte-o copertă glossy… Am stat cu ochii închiși câteva minute bune…. După ce am considerat că am intrat în pielea (dar mai ales în mintea)  unei astfel de femei, am recitit discursul lui Buhnici și, mai mult, editorialul meu. Și abia atunci AM ÎNȚELES. Am înțeles și nu mi-a căzut bine deloc, căci am înțeles cât de inabilă am fost în a-mi exprima o opinie și câtă confuzie a creat asocierea acesteia cu acea poziție abjectă a necunoscutului mie jurnalist. Și m-am simțit deodată atât de prost față de femeile acelea pe care, fără să realizez, le-am rănit, în dorința primară de a amenda eu însămi, de fapt, o categorie foarte restrânsă a lor – cea a pițipoancelor supraponderale care se îmbracă provocator de indecent. Dar nu, n-am punctat suficient de clar acest lucru.

Și iată cum eu, cea despre care aveam părerea că nu știe să facă rău, a răscolit, folosind o mână de cuvinte, sufletele atât de sensibile la acest subiect, ale unei categorii de femei pe care mintea mea, de fapt, o exclusese.

Știu că acest nou editorial al meu le va părea unora un semn de slăbiciune. Alții îl vor ignora, căci el le taie dreptul de a mă mai lovi. Eu cunosc foarte bine lecția orgoliului și nu doresc să-i devin acestuia sclav. “Orgoliul poate conduce la autodistrugere” – spunea scriitorul antic Esop. De aceea mi se pare firesc nu atât să mă justific (pentru că, “qui s’ excuse, s’accuse”), cât să-mi cer iertare față de acele femeile plinuțe care au fost atât de afectate de poziția mea insuficient cântărită. Da, am reacționat la atacarea jurnalistului Buhnici fără a mă concentra prea mult pe spusele lui (recitindu-le, am realizat dezastrul!)! ci fiind pur și simplu revoltată că un ziarist a fost amendat pentru exercitarea dreptului la propria opinie. Am fost, așa cum am spus în acel blestemat editorial, OARECUM  “avocatul diavolului” ; și iată că diavolul m-a ademenit în mlaștina sa…

Regret panta dramatică pe care a luat-o un subiect pe care-l consideram minor. Mi s-a părut chiar de nebăgat în seamă, în aceste vremuri care apasă cu atâta greutate pe viața românului. Astăzi am găsit însă răgazul să meditez la tot ceea ce am scris și MI s-a scris și am realizat că subiectul nu e deloc minor. Că face atingere sufletului omenesc, cel mai sensibil univers cu putință. Am anunțat, așadar, diavolul că reziliez contractul cu el, că-i cer daune morale pentru că m-a sedus și , ca să închei simetric cu însuși motivul acestui editorial : îmi cer iertare pentru rănile provocate involuntar. Acest cuvânt am să vă rog să îl rețineți : INVOLUNTAR.

P.S. Nu voi mai glosa pe acest subiect. Voi continua să coordonez  Campania lansată, care nu este nicidecum o răsucire a cuțitului în rana produsă femeilor plinuțe, ci este însuși felul meu de a-mi lua revanșa față de ele, adunând sfaturile unor oameni cu ( o altfel de)  greutate, adresate lor, spre binele lor. Cu toată prețuirea  față de toate acele persoane, cărora  greutatea nu le-a eclipsat frumusețea sufletului.”

Șefă de promoţie pe ţară a Academiei de Studii Economice Bucureşti

Potrivit TVR 2, Marina Almăşan este absolventă, ca şef de promoţie pe ţară, a Academiei de Studii Economice Bucureşti. A lucrat ca economist stagiar la Filatura de lână pieptănată Bucureşti timp de doi ani, iar apoi, după susţinerea unui concurs, ca cercetator ştiinţific la Institutul Central de Cercetări Economice.

Încă din studenţie s-a remarcat drept cel mai tânăr redactor-şef din ţară al unei reviste studenţeşti – Tribuna studentului economist. A publicat activ în diferite ziare şi reviste, obţinând premii naţionale la concursurile de publicistică. În perioada 1982-1989 a fost realizator de emisiuni radio, la Radiodifuziunea Română şi Radiovacanţa Costineşti. Începând cu 1990 s-a angajat în TVR, iar primul job a fost acela de redactor la emisiunea Veniţi cu noi pe programul 2, realizată de Mihai Tatulici.

În perioada 2004-2006 a fost redactor-şef al Redacţiei Muzică-Divertisment din TVR. A realizat şi moderat, de-a lungul timpului, emisiuni ce au înregistrat mari audienţe şi care au rămas în mintea românilor precum: Ceaiul de la ora 5, Arca Marinei, Mulţumesc!, Planeta în jeanşi. Din 2006, pentru ceva vreme, a rămas fidelă emisiunii de pe TVR 1, Ne vedem la TVR.

Pentru că iubeşte arta scrisului, în 2004 a publicat volumul de proză pentru copii Cele 7 isprăvi ale lui Victoraş. Este iniţiatoarea Festivalului Naţional al Cântecului de Dragoste, al cărui producător a fost timp de opt ani.