Mărturia jurnalistei ruse care a protestat în direct împotriva războiului din Ucraina: „Îmi regret sincer rolul în privinţa zombificării ruşilor prin propagandă”

Mărturia jurnalistei ruse care a protestat în direct împotriva războiului din Ucraina: „Îmi regret sincer rolul în privinţa zombificării ruşilor prin propagandă”
Marina Ovsiannikova, jurnalista care l-a sfidat pe Putin la TV | Foto - Profimedia Images
Publicat: 21/04/2022, 10:33

Jurnalista rusă Marina Ovsiannikova, care a avut curajul de a protesta în direct împotriva războiului declanşat de Vladimir Putin în Ucraina, a scris pentru ziarul german Die Welt despre cum funcționează propaganda în presa din Rusia și cum ea a fost „doar o rotiţă minusculă în acest sistem”.

Amintim că jurnalista a fost arestată după ce a protestat în direct față de invazie, a fost amendată cu 337 de euro și rămâne acuzată de încălcarea unei legi care interzice catalogarea invaziei ruse din Ucraina drept „război”. Dacă justiția de la Moscova o va condamna, jurnalista riscă până la 15 ani de închisoare.

Mai jos, editorialul Marinei Ovsiannikova din ziarul Die Welt:

„După protestul de la ştirile de seară avocaţii mei mi-au recomandat să mă ascund şi să nu mai dau declaraţii pentru a nu-mi pune viaţa în pericol. Dar nu i-am ascultat. Am acordat interviuri pentru zeci de jurnalişti din toate colţurile lumii şi am publicat mesaje anti-război pe reţelele sociale. Am fost criticată din prima zi, dar nu prea contează ce fac eu, de fapt. Sunt atacată de ambele părţi, și de ruşi şi de ucraineni. Acum ruşii mă consideră spion britanic, apoi aud că ucrainenii mă fac spion rus.

Dacă aş fi tăcut după protestul meu, lumea ar fi afirmat că e ciudat că nu se mai aude nimic de la mine. Acum scriu şi vorbesc despre acest lucru, dar ei spun că e ciudat că încă mai pot face asta. Alţii spun că, oricum, trecutul meu mă descalifică de la activitatea de jurnalist independent. Cele mai noi critici vin din partea unor jurnalişti independenţi și pot înţelege acest lucru.

Mulţi dintre ei îşi riscă viaţa de ani de zile luptând contra sistemului. Eu am hotărât să iau atitudine în urmă cu o lună. Ce pot spune, cu mâna pe inimă, este că în decursul tuturor acelor ani le-am citit mereu articolele acelor jurnalişti curajoşi şi le-am admirat munca. Articolele lor mi-au conturat viziunea despre lume şi m-au ajutat ca, într-un final, să-mi găsesc curajul de a protesta.

Mi-am petrecut mulţi ani lucrând pentru televiziunea rusă de stat, Pervîi Kanal, unde am fost implicată în elaborarea de propagandă agresivă pentru Kremlin, propagandă care a căutat mereu să distragă atenţia de la adevăr şi să eclipseze toate standardele morale.

Am fost doar o rotiţă minusculă în acest sistem, dar prin munca mea am contribuit la funcţionarea lui. Nu am scris ori produs eu însămi nici un material de propagandă. Dar i-am ajutat pe alţii să o facă. Şi în acest timp am câştigat suficienţi bani pentru a călători mult. Printre altele, munca mea presupunea să selectez imaginile potrivite de la agenţiile de ştiri internaţionale – APTN, Reuters, Eurovision sau AFP.

Am căutat pe internet orice lucru negativ referitor la SUA şi alte ţări occidentale. Când SUA au interzis adoptarea copiilor ruşi, noi căutam articole despre părinţi americani răi. Aceasta a fost mereu o parte esenţială a misiunii noastre: să le spunem în continuu oamenilor cât de rea este viaţa în America, în Occident în general şi în Ucraina. Aceasta avea să devină tema centrală: să aruncăm cu noroi în toţi, numai Rusia e întotdeauna perfectă.

De asemenea, munca mea presupunea căutarea articolelor pozitive despre preşedintele Vladimir Putin şi Rusia în ziarele internaţionale influente. Problemele Rusiei nu erau menţionate niciodată. Existau indicaţii clare în privinţa cuvintelor pe care aveam voie să le utilizăm. Cel mai popular exemplu actual e acela că trebuie să numim evenimentele din Ucraina „operaţiune militară specială”, nu „război”.

Ce se întâmplă acum în Ucraina îmi aminteşte de adolescenţă. În timpul Primului Război Cecen a trebuit să fug din Groznîi împreună cu familia mea. Am fost forțați să renunţăm la întreaga agoniseală şi să începem o viaţă nouă. Au fost ani grei: ne mutam dintr-un loc în altul şi eram săraci. Datorită acelor ani am decis să studiez jurnalismul. Poate părea emotiv, dar am vrut să mă folosesc de această carieră pentru a lupta pentru mai multă dreptate. Peisajul media din Rusia de la sfârşitul anilor ’90 era complet diferit de cel de azi. Când am început să lucrez în televiziune, în sudul Rusiei, în Krasnodar, presa era relativ liberă şi independentă. Şi fireşte că pe atunci încă mai speram că viitorul va fi mai bun.

Situaţia se deteriorase evident până la momentul în care m-am mutat la Pervîi Kanal, în 2004. Dar chiar şi atunci nimeni nu-şi imagina că presa rusă avea să devină vreodată maşinăria cinică şi agresivă de propagandă care este azi. Prietenii mei ştiau că am viziuni liberale, şi atunci şi acum, iar cu fiecare an ce trecea erau tot mai surprinşi că încă mai lucrez la Pervîi Kanal.

Le-am spus că nu vreau să renunţ la o slujbă cu normă întreagă. Trecusem printr-un divorţ, aveam doi copii, o mamă cu dizabilităţi, o casă neterminată şi rate de plătit la maşină. Programul de muncă la Pervîi Kanal era ideal: o săptămână liberă, o săptămână la birou şi chiar şi atunci numai 7-8 ore seara. Aveam timp pentru copiii mei. Dacă aş fi lucrat pentru oricare altă agenţie de presă ar fi trebuit să stau toată ziua la birou, aş fi câştigat mai puţini bani şi nu mi-aş fi văzut copiii deloc.

Încercam să mă gândesc la munca mea ca şi cum ar fi fost o slujbă la fabrică. Închideam ochii, îmi făceam norma de ore şi plecam acasă. Mă uitam la Sky News şi CNN, citeam The Guardian, The New York Times şi The Washington Post. Din presa rusă citeam Kommersant, Nezavisimaia Gazeta şi Meduza. Urmăream şi presa independentă ucraineană, agenţia de ştiri UNIAN, Strana.ua şi canalele TV 1+1 şi Inter. Am văzut foarte clar plasa de minciuni pe care o cream noi.

În luna iulie a anului 2014, când Rusia a negat orice implicare în doborârea zborului civil MH17 deasupra Ucrainei, am fost revoltată, dar mi-am continuat munca. Când Aleksei Navalnîi, unicul om care încă mai spune adevărul în Rusia, a fost închis în 2020, am fost şocată, dar mi-am continuat munca. Însă după invazia rusă din Ucraina pur şi simplu n-am mai putut s-o fac. Iniţial am vrut să merg cu o pancartă anti-război în Piaţa Manejnaia din centrul Moscovei, dar fiul meu de 17 ani m-a încuiat în casă, mi-a luat cheia de la maşină şi mi-a spus să mă calmez. Însă, nu puteam să dorm, să mănânc şi să beau. Şi atunci mi-a venit treptat în minte planul: nu voi merge cu pancarta în oraş; o voi face în timpul unei transmisiuni în direct.

Îmi regret sincer rolul în privinţa zombificării ruşilor prin propagandă și ştiu, de asemenea, că procedând astfel, am contribuit la crearea impresiilor false ale populaţiei despre Ucraina şi Vest. Astăzi, propaganda noastră merge atât de departe încât îi prezintă pe toţi ucrainenii drept naţionalişti şi fascişti. E o nebunie totală și am jucat şi eu un rol în ea, până în ziua protestului.

Am făcut-o chiar dacă m-am născut în Ucraina, la Odesa, şi am două verişoare în Ucraina. De una dintre ele sunt chiar foarte apropiată. E profesoară de artă la Teofipol, în vestul Ucrainei. Am vorbit recent cu ea la telefon şi e de partea mea. Mi-a spus că e dispusă să vorbească cu presa ucraineană şi să le spună că sunt un om bun, decent. Nu pot repara ce am făcut deja. Pot face doar tot posibilul pentru a contribui la distrugerea acestei maşinării şi la oprirea războiului. Dacă aş putea elibera fie şi numai câţiva ruşi din ghearele propagandei Kremlinului, dacă pot salva viaţa unui singur copil ucrainean, atunci sacrificiul va fi meritat.

Înainte să fie publice filmările cu crimele de război ruseşti împotriva civililor ucraineni din Bucea, spuneam că sancţiunile ar trebui să-i fie impuse doar lui Putin şi familiei sale, şi că cetăţenii ruşi de rând nu ar trebui să fie făcuţi să sufere. După Bucea văd lucrurile altfel. Cred că trebuie adoptate sancţiuni dure. Că toţi ruşii poartă o vină colectivă. Fiecare dintre noi. La fel ca germanii după crimele lor din Al doilea Război Mondial, va trebui să ne petrecem decenii cerând iertare pentru ceea ce am făcut”.