INTERVIU | De vorbă cu Adrian Ruscea – ”Poetul Diasporei”: ”Primele versuri au apărut în momentul în care am realizat ce înseamnă singurătatea”

Adrian Ruscea, autorul volumului de versuri “Generația Marelui Exod – Poezia Diasporei”, apărut în decembrie 2022 la Editura Letras – București, a povestit pentru GÂNDUL de ce a început să scrie versuri la vârsta de 53 de ani.

Cartea reprezintă o transpunere lirică a experiențelor și etapelor dezrădăcinării emigrantului român post-decembrist plecat din țară, la început ca ”navetist internațional, apăsat de datoriile la bănci, marasmul economic, aroganța și lipsa de solidaritate a noilor îmbogățiți și a multinaționalelor și apoi rămas în Vechea Europă ca «emigrant de primă generație» cu determinarea de a o lua de la capăt într-o lume unde un trai decent e regula, nu excepția”, așa cum autorul își descrie parcursul.

Nimic din trecutul său nu prefigura decizia de a părăsi România. După un onorabil parcurs școlar și profesional în România, absolvent al Academiei de Studii Economice din București cu recomandare pentru cercetarea economică, director comercial al unei societăți de turism, consilier în cadrul Secretariatului General al Camerei Deputaților, Adrian Ruscea emigrează la vârsta de 53 de ani, în Marea Britanie unde ia totul de la zero.

În primii ani lucrează într-un depozit. În această perioadă începe să scrie și primele versuri. În 2022 a absolvit “Business Management” la Solent Southampton University; în prezent continuă studiile fiind admis la London Global Banking School.

Dincolo de datele biografice, cine este omul Adrian Ruscea?

Mă consider unul dintre miliardele de oameni care trăiesc pe această planetă, asemeni lor și totuși unic. Sunt produsul câtorva “ism”-uri, socialism, capitalism, globalism versus suveranism, a unei dictaturi și al câtorva verbe: a învăța, a creea și a iubi.

Șaizeci de ani de viață mi-au oferit fantastica oportunitate de a trăi timpuri de răscruce, în care trecutul a devenit irelevant copleșit de iminența unui viitor greu de intuit. În lumea mea creștină, fundamentale sunt libertatea, educația și cultura, dreptatea socială, familia și identitatea națională, văzute nu separate, ci în sinergia lor.

Ce reprezintă pentru tine “un om de succes”? Este emigrarea un succes sau un eșec?

Nu am înțeles niciodată succesul ca fiind o competiție cu semenii sau modul în care te percep ceilalți. Cred că este victoria asupra limitelor tale, rezultatul acțiunilor, să realizezi ceea ce e important pentru tine. Să ai succes înseamnă să fii împăcat cu tine.

Emigrarea este expresia neputinței de a schimba realitatea din țara de origine în sensul dorit de tine sau de a o accepta și de a te adapta la ea; ca atare, este un act de revoltă.

Deopotrivă este un act de negare de sine, întrucât “acasă” ca etnicitate înseamnă dragii tăi, spațiul tău, obișnuitul tău, poate banal, dar confortabil și nu poate fi schimbat, este co-substanțial părinților.

Ca emigrant de primă generație succesul în țara de adopție nu înseamnă și apartenența la ea. Și acolo există un “pat al lui Procust” pe care îl resimți mai dureros ca acasă fie și pentru simplu motiv că ești complice la transformarea ta. Instinctiv, sinele se va refugia în amintirile sufletului tău refuzând să se predea în fața mimetismului. Străfulgerări de luciditate te vor face să realizezi nefericirea fericirii tale și te vei întoarce la afirmarea deschisă a identității tale. Procesul durează, dar fără a atinge acest punct nu vei putea vorbi de succes, pentru că adevăratul succes oriunde te-ai afla este să reușești ca român.

Ai absolvit Facultatea de Business Management în Marea Britanie la vârsta de șaizeci de ani și îți continui studiile, deși aveai studii superioare obținute în România. De ce?

Guvernul Britanic acordă prin tradiție o mare atenție susținerii învățământului universitar prin finanțarea taxelor universitare și a cheltuielilor de întreținere ale studenților. Practic, Guvernul creează posibilitatea ca universitățile să nu rămână fără studenți.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, i s-a cerut lui Churchill să reducă bugetul culturii. A refuzat spunând “Atunci pentru ce mai luptăm?”. Universitățile Britanice sunt parte a patrimoniului cultural național, țin de prestigiul internațional al țării. Acum înțelegeți de ce britanicii, tacit, acordă o mai mare încredere absolvenților propriilor universități, ca de altfel tuturor produselor și serviciilor “british”.

Prin ce se deosebesc britanicii de români?

Britanicii diferă față de români atât ca indivizi, cât și ca societate. Deși natura umană este aceeași indiferent de etnicitate, britanicii diferă față de noi prin faptul că nu glumesc cu lucrurile serioase și au mai multă încredere în succesul colectiv și în impactul pe care acesta îl are asupra succesului individual. Mentalitatea britanică este produsul interacțiunii a trei principii simple: “It is what it is”, “Live and let live” și “Agree to disagree”. Primul simbolizează acceptarea ordinii naturale, a ceea ce nu poate fi schimbat, al doilea respectul pentru drepturile individuale și primatul lor față de cele colective și al treilea determinarea de a lupta singur împotriva tuturor pentru ideile și interesele tale. Ca societate sunt mult mai predispuși la acceptarea ierarhiei economice și sociale, mai puțin contestatari, prețuiesc mai mult valorile și instituțiile validate în timp și sunt foarte reticenți la copierea unor modele străine, fie ele și de succes.

Categoric Marea Britanie este o țară cu instituții și legi solide, dar starea ideală nu există. Societatea britanică acceptă tacit privilegii care o plasează, după părerea mea, într-o originală medievalitate perpetuă. Funcționalitatea ei se bazează pe bun simț, pragmatism, tradiții și așteptări. Fiecare poziție de putere, începând cu Casa Regală și terminând cu ultimul nivel de management dintr-o companie privată are reguli și limitări pe care nu trebuie să le încalce sau depășească. Sigur că există un anumit nivel de ipocrizie, dar standardele duble nu sunt tolerate.

Există o categorie aparte, un ”personaj colectiv” al  ”Generației Marelui Exod”?

Da. Cred că personajul colectiv al acestei perioade este femeia româncă. Femeile au plecat primele, disperate de comoditatea și lipsa de viziune și inițiativă a soților lor. Nu pot descrie atâta suferință câtă au îndurat decât numindu-le martire ale neamului românesc. Poate într-o zi vor avea o statuie care să le recunoască suferința și contribuția într-o perioadă de trădare și inconștiență națională.

Diaspora nu diferă încă esențial de țara mamă. Vorbim în română, ne place mâncarea românească, ne povestim ce mai știm din România. Suntem români cu domiciliul în străinătate. Dar copiii noștri? Am fost în vizită la niște români care aveau un copil de școală primară. A vorbit în română cu noi. Ulterior a mai venit o altă familie de români cu un copil tot de vârsta lui, care a vorbit și el în română cu noi. Și totuși, când copiii au început să se joace, vorbeau între ei în engleză.

Ar fi multe de spus. Un bolnav a fost salvat de la moarte primind un rinichi de la un donator. După marele exod românesc, Vestul Europei nu va mai fi ceea ce a fost. Rinichiul e românesc. Durerea mea cea mare este ce se va alege de țara de care nu mă voi dezice în veci.

Ai afirmat că “Marele Exod nu a fost o excursie în Vest”. Cum a fost debutul în viața de emigrant. Ce ai simțit în primele zile departe de casă?

Sunt întrebări tulburătoare. Luând în considerare multele discuții avute cu românii din diaspora, îndrăznesc să sintetizez debutul în viața de emigrant prin expresia “Doamne, nu-i da omului câte poate să ducă!” Sigur, sunt și excepții fericite, dar nu despre ele e vorba în poeziile mele.

Poezia mea este trăirea generației de vârstă adultă adânc înrădăcinată în utopia comunistă, care va înțelege dureros infantilismul percepției ei inițiale despre realitățile capitalismului “multilateral dezvoltat” din Vestul Europei. Această generație nu a plecat inițial din România pentru a emigra, ci pentru a oferi acasă o sărăcie mai blajină. Emigrarea propriu-zisă s-a produs atunci când a dispărut orice speranță că “acasă” mai poate fi, cândva, pe parcursul vieții noastre, bine și pentru cei ca noi.

Există un moment, nu al primelor zile, ci al primilor pași. Cred că am exprimat asta cel mai bine în versurile poeziei “Primul pas”.

Am ajuns în Regatul Unit pe înnoptat, / Singur, cu bani puțini, înspăimântat. / Nu era rece, nici ploaie, nu bătea vântul, / Pe mine, însă, mă respingea pământul.

Și ce acum citiți, nu mi s-a povestit, / E viața mea cea rea, așa cum am trăit. / Când scriu, nu mâna mi-e în încleștare, / Ci sufletul se zbate de-atâta tulburare.

Cum a luat naștere ”Generația Marelui Exod – Poezia Diasporei?” Ce te-a determinat să scrii primele versuri?

Cred că emigrarea a produs atâta bulversare în sufletul meu, încât nu am găsit o altă modalitate de a elibera atâta trăire interioară.

Primele versuri au apărut în momentul în care am realizat ce înseamnă singurătatea. Atunci am scris poezia “Eu și telefonul”. Are o strofă. După ce o citiți veți înțelege.

Alții comunică la telefon. / Eu comunic cu telefonul. / El mă sună să mă trezesc / și să mă duc la muncă. În rest sunt singur.

Cei dragi mie nu m-au putut urma. Ei au rămas acasă și i-am revăzut prima data după doi ani și jumătate. Plătisem toate datoriile la bănci.

CITEȘTE ȘI:

Un român stabilit în Marea Britanie mărturisește experiența Diasporei în versuri. Așa a apărut volumul de poezii ”Generația Marelui Exod – Poezia Diasporei”