Factorul „Oman”. Strâmtoarea Ormuz și mutarea care ar putea da peste cap toate planurile Iranului

Factorul „Oman” poate fi decisiv în ecuația „SUA – Israel – Iran”. Premierul israelian Netanyahu și președintele american Donald Trump s-au întâlnit față în față, marți, pentru prima dată de la începutul războiului din Iran. Cei doi lideri au opinii divergente cu privire la mutările care trebuie făcute în acest conflict cu Iranul. Aparent, amândoi împărtășesc evaluarea conform căreia Iranul nu a resimțit încă suficiente dificultăți pentru a deveni mai flexibil în negocieri.

Această presupunere este greșită, consideră Jonathan Panikoff într-o analiză publicată de Atlantic Council.

LIVE 🚨 Criza imigranților din Ceuta: „Vreau doar o șansă”. Povestea marocanilor care au riscat totul pentru a ajunge în Spania

10:40

VIDEO Ion Cristoiu: Criza energetică ne arată din nou dezastrul politicii de slugărnicie băloasă față de Bruxelles

10:35

 Loading ...

• Autorul analizei este directorul senior al Inițiativei de Securitate Scowcroft pentru Orientul Mijlociu a Consiliului Atlantic.
• A fost ofițer adjunct al serviciilor naționale de informații pentru Orientul Apropiat în cadrul Consiliului Național de Informații al SUA.

Strâmtoarea Ormuz / Foto – Wikipedia

Cele două atuuri de negociere ale Teheranului

Liderii Iranului și-au demonstrat în repetate rânduri disponibilitatea de a sacrifica poporul iranian și bunăstarea țării pentru a asigura supraviețuirea regimului.

O revenire la un conflict ar fi mai degrabă o înăsprire a poziției Iranului decât o obligare la un acord.

„Această dinamică necesită o nouă abordare pentru a obține un rezultat pe care puterea aeriană nu îl poate obține. Având în vedere lipsa totală de încredere dintre Washington și Teheran, SUA nu pot conduce cu succes acest proces.

Dar ar trebui să facă tot ce le stă în putință pentru a sprijini discret un proces condus de cei din Europa, Asia și Golful cel mai afectați de închiderea Strâmtorii Ormuz.

• Luarea deciziilor de către regimul iranian s-a bazat întotdeauna pe consens.
• Noua conducere pare divizată în ceea ce privește cât de fermă să fie abordarea față de Statele Unite.
• Diviziunea este evidentă în comportamentul inconsistent al Iranului din ultimele zece zile de atacuri reciproce.

Acolo unde liderii iranieni sunt probabil uniți, însă, este refuzul lor de a renunța la controlul asupra Strâmtorii Ormuz. Pentru prima dată, Iranul are două puncte de influență semnificative în orice negociere, în loc de unul: programul său nuclear și, acum, strâmtoarea.

Liderii iranieni pariază aproape sigur, încă o dată, că pot rezista la o durere mai mare decât Statele Unite și lumea în general”, avertizează autorul analizei.

Liderii iranieni pariază că pot rezista la o durere mai mare decât Statele Unite / Foto – Mediafax

Patru ipoteze de lucru

Având în vedere aceste circumstanțe, există patru căi viitoare, mai scrie Jonathan Panikoff.

„Prima, și cea mai probabilă, este instabilitatea gestionată. Ar urma luni de război la scară largă sau conflict intermitent, susținut de încetări temporare ale focului și memorandumuri de înțelegere.

Ar fi puține progrese către încetarea definitivă a ostilităților.

În al doilea rând, Statele Unite și Iranul – prin mediere pakistaneză și qatareză – ajung la un acord actualizat și cuprinzător. Ambele părți îl interpretează în același mod pentru a preveni reluarea conflictului.

În al treilea rând, SUA își intensifică acțiunile militare printr-o invazie terestră de-a lungul coastei Strâmtorii Ormuz, pe insula Kharg sau pe ambele. O astfel de acțiune ar fi o greșeală gravă.

O invazie terestră ar crește dramatic riscul pentru viețile militarilor americani, dar nu ar schimba prea mult calculele Iranului.

Rezultatul ar fi un joc fără un final clar. Forțele americane ar expuse pe teren ostil timp de luni sau poate ani înainte de a exista măcar o slabă speranță de a câștiga.

Există o a patra și ultimă opțiune. Este cea mai neconvențională dintre cele patru, deoarece solicită implicarea mai multor țări. Dar, cu toate acestea, este cea pe care liderii mondiali ar trebui să o susțină”, explică autorul analizei.

O invazie terestră ar crește dramatic riscul pentru viețile militarilor americani / Foto – Mediafax

Soluția europeană pentru Strâmtoarea Ormuz

Comunitatea internațională, condusă de liderii europeni, asiatici și ai celorlalte cinci țări din Golf, ar trebui să acționeze. Ar trebui să convingă Omanul să declare că închiderea Strâmtorii Ormuz nu poate fi unilaterală.

„Acest grup de lideri îi reprezintă pe cei mai afectați de închiderea strâmtorii, dar și pe cei care au o poziție mai bună pentru a se adresa Omanului. Aceștia nu au fost consultați în mod semnificativ de SUA înainte de începerea războiului.

• În calitate de stat riveran al strâmtorii, Omanul are o revendicare egală pe care intenționează să o afirme atât timp cât Teheranul își revendică propriile revendicări.
• Acest lucru nu ar afecta neutralitatea regională a Omanului. Ar păstra-o. Dacă Teheranul ar avea controlul de facto asupra strâmtorii, ar diminua suveranitatea Omanului.
• Ar plasa întreaga economie maritimă sub influența Teheranului și i-ar submina pretenția de mediator neutru pentru conflictele regionale și globale.

În al doilea rând, Omanul ar trebui să solicite misiunii de securitate maritimă conduse de britanici și francezi să se desfășoare imediat în Strâmtoarea Hormuz, doar în apele teritoriale omaneze.

Misiunea nu ar contesta pretențiile Iranului, ci ar opera la invitația unuia dintre cele două state riverane strâmtorii”, mai scrie Jonathan Panikoff.

Haitham bin Tariq Al Said, sultan și premier al Sultanatului Oman / Foto – Wikipedia

Ar ataca Iranul o forță multinațională?

Odată ce navele ar fi desfășurate, Teheranul s-ar confrunta imediat cu o altă alegere strategică.

„Să atace o forță multinațională care operează la cererea Oamnului în apele omaneze sau să tolereze o misiune care îi estompează cea mai nouă sursă de influență.

• Iranul ar ataca probabil misiunea într-o formă sau alta, pentru a-i testa hotărârea, în speranța de a o obliga să se redesfășoare în afara strâmtorii.
• Însă atacurile iraniene susținute de-a lungul mai multor luni sunt mai puțin probabile.

Liderii iranieni ar putea fi furioși pe o misiune europeană și est-asiatică în strâmtoare. Spre deosebire de conflictul bilateral cu Washingtonul, atacurile constante asupra unei coaliții de națiuni europene și asiatice ar risca să determine formarea unei alianțe globale anti-Iran. O alinață care, în prezent nu există.

• Nicio țară nu trebuie să abandoneze principiul juridic conform căruia Strâmtoarea Ormuz este o cale navigabilă internațională. Și necesită libertate de navigație.
• Însă acest principiu poate funcționa în paralel cu realpolitik-ul momentului, pentru a permite o misiune maritimă care să ajute la deschiderea strâmtorii și la încheierea conflictului.

Mai multe atacuri aeriene americane nu vor genera singure o flexibilitate sporită din partea Iranului. Cea mai bună modalitate de a crea un armistițiu durabil este prin Oman și Europa, nu prin Teheran și Washington”, încheie autorul analizei.