Descoperire de senzație pe Pluto, anunțată de cercetătorii americani: ”Ne uluiește”

Noua descoperire ridică o serie de întrebări despre felul în care această planetă pitică a putut să rămână până în zilele noastre atât de activă din punct de vedere geologic.

Studiul, prezentat la o întrunire organizată de American Astronomical Society în National Harbor, Maryland (SUA), evidențiază faptul că Pluto și sateliții lui naturali alcătuiesc un sistem mult mai complicat decât au estimat oamenii de știință.

„Sistemul plutonian ne uluiește”, a explicat planetologul Alan Stern, cercetător la Southwest Research Institute din Boulder, Colorado, într-o videoconferință.

COMUNICAT Eco Sud marchează un moment istoric pentru România. 100% din deșeurile generate în regiunea București–Ilfov sunt tratate înainte de eliminare

11:21

NEWS ALERT Din nou alertă la Costinești. Un nou fragment de dronă a fost descoperit pe plajă

10:46

Alan Stern coordonează una dintre echipele NASA care participă la misiunea New Horizons, prima sondă spațială care a survolat planeta pitică Pluto pe 14 iulie.

Fotografii și date științifice prelevate cu ocazia acelui survol sunt de atunci transmise spre Terra.

Printre cele 50 de rapoarte pe care specialiștii care participă la misiunea New Horizons le vor prezenta în această săptămână se află și o analiză a unor imagini ce prezintă doi munți de pe Pluto, ce măsoară fiecare pestes 161 de kilometri în diametru și mai mulți kilometri în înălțime. Vârfurile munților prezintă depresiuni similare cu cele ale vulcanilor de pe Marte și Terra.

„Nimic asemănător nu a fost văzut vreodată la marginile Sistemului Solar”, a spus Oliver White, participant la misiunea New Horizons și cercetător la Ames Research Center, un laborator științific administrat de NASA, situat în Moffett Field, California.

În loc să ejecteze roci topite, vulcanii de pe Pluto aruncă în atmosferă apă înghețată și alte tipuri de ghețuri, precum cele din azot, amoniac și metan.

Deși recunoaște că ideea prezenței unor vulcani pe Pluto, care se află la o distanță de 40 de ori mai mare de Soare decât Pământul, poate să pară nebunească, totuși, spune Oliver White, „acesta este cel mai puțin nebunesc lucru la care ne putem gândi” pentru a putea explica existența acelor munți.

Sonda New Horizons a descoperit și câteva crăpături adânci în scoarța lui Pluto, cea mai mare dintre ele având o lungime de 322 de kilometri. Vârful acelei crăpături este cu 4 kilometri mai înalt decât baza acesteia – o diferență de nivel de două ori mai mare decât aceea din Marele Canion de pe Terra.

„Există atât de multe imperfecțiuni în acea zonă de pe Pluto, iar asta indică faptul că scoarța a suportat o extensie majoră într-un anumit moment din istorie”, a spus Oliver White.

Oamenii de știință bănuiesc că descompunerea unor elemente radioactive din nucleul lui Pluto reprezintă sursa de căldură a acestei planete pitice și a transformărilor ei.

Sonda New Horizons, lansată de NASA în 2006, este destinată cercetării planetei pitice Pluto, dar și corpurilor spațiale din Centura Kuiper, într-o misiune fără precedent.

Pluto se află în Centura Kuiper, o regiune de mini-planete și alte corpuri înghețate care orbitează Soarele dincolo de Neptun și despre care se crede că sunt rămășițe ale procesului de formare a Sistemului Solar, în urmă cu 4,6 miliarde de ani. Este ultima dintre regiunile neexplorate ale Sistemului Solar.

De la descoperirea ei, în 1930, de astronomul american Clyde William Tombaugh, Pluto a rămas un mister pentru savanți, care se chinuie să explice de ce o planetă cu o rază atât de mică ar putea exista dincolo de lumile uriașe ale planetelor Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun.

În 1992, astronomii au descoperit că Pluto, situată la o distanță de Soare de 40 de ori mai mare decât cea dintre Terra și astru, nu era singură în depărtările Sistemului Solar, iar din acest motiv Uniunea Astronomică Internațională (International Astronomical Union) a decis să reevalueze definiția unei „planete”.

În 2006, cu New Horizons deja lansată, Pluto și-a pierdut titlul de a noua planetă a Sistemului Solar, fiind clasată în categoria „planetelor pitice”, deoarece nu a „curățat” spațiul cosmic din vecinătatea orbitei sale. De atunci, peste 1.000 de planete pitice au fost descoperite în Centura Kuiper.

Centura Kuiper este o regiune a Sistemului Solar similară centurii de asteroizi, dar mult mai mare ca aceasta și cuprinzând mult mai multe corpuri spațiale, formate din diferite tipuri de gheață. Centura Kuiper a fost denumită după Gerard Peter Kuiper (1905 – 1973), un astronom olandezo-american care a prezis și demonstrat existența acestei centuri de materie a Sistemului Solar.

În afară de New Horizons, astronomii contează în anii viitori și pe sistemul de imagistică în infraroșu de la bordul succesorului lui Hubble, telescopul spațial James Webb – deocamdată programat pentru lansare în 2018, potrivit site-ului NASA -, pentru a realiza o serie de cercetări și mai detaliate, precum compoziția chimică de la suprafața lui Pluto și a sateliților săi, dar și de la suprafața numeroșilor asteroizi care se află în Centura Kuiper.