Drama unei artiste. Dezvăluiri despre viața petrecută într-un orfelinat. ”Nimănui nu-i păsa dacă sunt bine, dacă am mâncat”

„La 6 ani am fost instituționalizată într-o casă de copii. Nimănui nu-i păsa dacă sunt bine sau nu, dacă mi-am făcut lecțiile sau nu, dacă am mâncat, dacă mi-e frică. Aș fi dat orice să am părinți homosexuali. Doi tați sau două mame care să mă iubesacă, să mă îmbrățișeze, să-mi vorbească, să își dorească să mă cunoască, să mă protejeze de toate durerile pe care viața mi le-a adus, pentru simplul fapt că n-am învățat diferența dintre bine și rău, printre altele. Altfel ar fi fost viața mea. Am o viață bună, dar, când închid ochii, aș vrea să nu-mi amintesc lucruri pe care le-am văzut, le-am trăit, le-am simțit, le-am făcut”, scrie Nadine Voindrouh pe Facebook.

Artista crede că  fericirea poate fi găsită și într-o familie de homosexuali, nu neapărat într-una tradițională. „Orfanii ar trebui să aibă ultimul cuvânt dacă homosexualii le pot fi părinți, nu cei care nu au habar ce înseamnă să ți se pară mai ușor să-ți iei zilele, decât să trăiești nedorit de nimeni. Scriu cu multă durere, mă surprinde cât de afectată sunt. Atâția alții au decis pentru mine și mi-au transformat viața în ce a fost nevoie pentru ei, nu pentru mine, iar pentru asta și mai mulți ani a trebuit să muncesc, pentru a curăța mizeria lasat de aceștia în mintea mea, în sufletul meu”, adaugă Nadine.

VIDEO George Simion: Exit poll-urile sunt otrăvite: contează voturile din urnă numărate corect. La ora 21:00 nu aflăm nimic, ci la 22:00

18:07

ULTIMA ORĂ Bolojan anunță că bugetul României va fi votat “cel mai devreme” la finalul lunii ianuarie 2026

17:49

În 2017, aproape 8.000 de copii mai trăiesc în medii instituționale, nepotrivite pentru dezvoltarea lor și, nu de puține ori, abuzive, conform unui studiu realizat de Fundația Hope and Homes for Children.

Traumele și consecințele devastatoare ale instituționalizării copiilor sunt printre cele mai dure forme de abuz și de violență. Încă din anii 1940, numeroase studii au demonstrat că acei copii care cresc în instituții manifestă întârzieri în dezvoltarea fizică, emoțională, socială și cognitivă. Printre efectele dezastruoase ale instituționalizării asupra copilului se numără lipsa atașamentului față de un adult și deprivarea senzorială și emoțională, care duc la întârzieri în dezvoltare, uneori greu de recuperat. Copiii instituționalizați de vârstă școlară au performanțe semnificativ mai scăzute la școală, în comparație cu cei de aceeași vârstă, care cresc în medii familiale, și sunt supuși unui risc mai mare de comportament antisocial și de abandon școlar. Tinerii care ies din instituții au mari probleme în a deveni independenți și se luptă cu o stimă de sine scăzută.