Semnele care îți arată că te afli într-o relație toxică

De multe ori, persoanele care nu suportă singurătatea preferă să rămână captive  într-o relație toxică. „Astfel de persoane cred foarte mult în iubire, chiar dacă au fost dezamăgite în trecut, așa că vor dărui confort emoțional partenerilor. Chiar dacă vor observa cât de puțin primesc, vor avea tendința de a plusa. În timp, se vor epuiza psihic și vor tinde să-și piardă motivația și să devină la rândul lor dezamagiți, reci, distanți. Mai există cazuri în care o persoană ” dezamăgită” se va simți agresată de iubirea celuilalt și va avea tendința să se retragă și mai mult, iar această trăire va veni ca urmare a unei suferințe anterioare. O astfel de relație este departe de a avea șanse să devină una constructivă. Este o relație toxică ce aduce doar suferință în timp. Persoana care nu a învățat cum să-și acceseze resursele și puterea va trage în jos și persoana de lângă ea”, crede psihologul Laura Maria Cojocaru.

În general, persoanele greu „iubibile” sunt acelea care au suferit, de-a lungul timpului, dezamăgiri, nu doar în viața sentimentală, dar și pe celelalte planuri. Acestea au încetat pur și simplu să mai creadă în oameni, în nevoia lor necondiționată de a iubi și vor vedea în orice o piedică în drumul către fericire. „Poate au tot dreptul să fie dezamăgite, pentru că au eșuat într-o relație anterioară sau în viața profesională. Cu toate astea, dacă acea atitudine de blazare continuă mult timp după eveniment, și chiar se accentuează, nu viața mai e problema acelor persoane, ci atitudinea lor față de viață”, crede specialistul.

SPORT FIFA a anunțat vedetele care vor lua parte la ceremonia de închidere a Cupei Mondiale din 2026

22:52

VIDEO Miruță a „destructurat” o grupare de gospodine care preparau ciocolată în Gara de Nord. Capul operațiunii este directoarea unei instituții din subordinea Ministerului Transporturilor

22:21

„Experiența de viață înseamnă, de fapt, să învățăm ceva util din întâmplare, nu neapărat să bifăm multe pe agenda vieții, pentru ca mai apoi să ne găsim scuze și să devenim din ce în ce mai speriați. E important să devenim mai atenți la nevoile și dorințele noastre, nu să renunțăm la „întâmplările” pe care viața ni le scoate în cale. Experiența de viață înseamnă să ne dăm voie să trăim tot ce vine spre noi și să transformăm acea situație în ceva benefic. Persoana care nu mai crede în iubire consideră că: iubirea nu există, că nu va dura, că va fi din nou dezamagită, că s-ar putea s-o doară, că totul este trecător etc. Astfel, ea nu va fi dispusă să mai acorde o șansă, deoarece nu este dispusă să-și acorde ei însăși o șansă reală”, afirmă psihologul Laura Maria Cojocaru.

Specialistul consideră că trei pași sunt vitali ca să nu cădem în cele două capcane: a persoanei care nu mai vrea să audă de iubire sau a celei care preferă să se sufoce într-o relație toxică.

1.  Vindecarea emoțională necesită timp. „În primul rând trebuie să așteptăm un timp pentru a ne vindeca emoțional, să nu ne aruncăm în următoarea relație, pentru că sunt șanse mari s-o determinăm să fie toxică! Cât timp să așteptăm? Vom simți când suntem vindecați atunci când vom crede din nou în iubire. Nevoia de iubire este o chestiune instinctivă și va reapărea când nici nu ne așteptăm”, este de părere psihologul.

2.  Dezamagirea, doar o capcană. „Trebuie să învățăm să renunțăm la dezamăgire, deoarece este doar o capcană, o scuză ce ne face să renunțăm la a învăța, a ne dezvolta, a căuta soluții! Trebuie să facem tot ce ne stă în putință pentru a ne vindeca rănile emoționale și trebuie să ne reformulăm credințele care ne mențin suferința”, declară specialistul.

3.  Rolul observatorului. „Cea mai eficientă metodă este să ne punem din când în când în rolul observatorului, asta pentru a vedea dacă persoana de lângă noi  a făcut tot ce ține de ea (sau este măcar dispusă să facă) pentru a-și vindeca rănile anterioare, pentru a evita o relație toxică. Detașarea emoțională ne permite o mai mare claritate și un acces rapid la resurse, respectiv la soluții”, conchide psihologul  Laura Maria Cojocaru