„Găteam afară, luam lemne din parcuri. Pe străzi, curgeau râuri de sânge. Dacă ne adunam într-un grup pentru a găsi apă, pur și simplu ne împușcau”. O familie care a reușit să fugă din Mariupol povestește ororile războiului

Dmitro și Tania Shvets și-au petrecut primele 23 de zile de război ascunși în beciul lor din Mariupol alături de fiica lor de 7 ani, Vlada, și de părinții lor. Cei trei au reușit să fugă joi din orașul ucrainean asediat, dar părinții lor au rămas în orașul asediat de trupele ruse.

După ce a fugit în orașul Dnipro, Tania a spus, pentru CNN, că bombardamentul lansat de Rusia a șters efectiv Mariupol de pe hartă și este doar o chestiune de timp până când alte orașe din Ucraina vor avea aceeași soartă.

„Nu mai este nici un oraș acolo. Nu mai există Mariupol. Nu a mai rămas nicio clădire de locuit. Doar 10% din oameni au rămas acolo. Doar pensionari fără bani sau cei fără mașini sau care nu pot merge”, a spus Tania, care se află acum într-un adăpost din Dnipro.

„Nu am făcut baie timp de trei săptămâni, am folosit o găleată și un sac pe post de toaletă”, a scris Tania într-un jurnal pe care îl actualiza în fiecare zi din ascunzătoarea ei subterană.

Familia a părăsit rar pivnița unde s-a adăpostit, plecând doar pentru a găsi mâncare și apă și o dată pentru a ajuta la înmormântarea vecinilor uciși de artileria rusă în timp ce aștepta la coadă pentru mâncare.

„Problema este că în orașul nostru nu aveam nimic. Nicio conexiune la internet. Totul a fost întrerupt. Alimentarea cu gaz, alimentarea cu apă. Luminile”, a spus Dmitro pentru CNN.

„Găteam afară, făceam focul. Luam lemne din parcuri. Pentru că nu exista altă opțiune de a supraviețui – împărțeam mâncarea cu vecinii și rudele noastre”, a adăugat el.

Cuplul a simțit că forțele ruse vizează grupuri de civili care așteaptă la coadă pentru mâncare, apă sau la farmacie.

„Dacă ne adunam într-un grup pentru a găsi apă, pur și simplu ne împușcau”, a spus Tania.

Dmitro și Tania Shvets spun că apartamentul lor a fost incendiat, iar clădirea nu mai există.

Dmitro nu dă vina pe cetățenii ruși pentru ceea ce se întâmplă în Ucraina, dar nu înțelege de ce președintele rus Vladimir Putin continuă să țintească civilii.

„De ce ucid civilii? De ce? Pentru ce? Respectăm întreaga lume”, a spus el pentru CNN.

Umorul negru devin realitate

În primele zile ale conflictului, Dmitro și Tania glumeau că, dacă rămân fără mâncare, ei ar putea întotdeauna să mănânce porumbei.

„La început a fost ca o glumă”, dar acum ei chiar încearcă să prindă puținii porumbei care au supraviețuit necontenitelor atacuri rusești.

Dmitro se teme că părinții și socrii săi vor muri de foame.

„Nu știu cum vor supraviețui. Pentru că nu mai există mâncare. Tata mi-a spus că nu au mâncare. Le mai ajunge poate … o săptămână. Maxim”, a spus el cu lacrimi în ochi.

„Nu știu dacă îmi voi mai vedea părinții sau îi voi auzi din nou. Habar n-am”, a spus el, adăugând că ei doar trăiesc de la o zi la alta.

De câteva ori Dmitro a părăsit pivnița să caute hrană și apă și a văzut cruci făcute cu două bețe de lemn, marcând faptul că acolo e un mormânt. Acesta este singurul simbol pe care familiile îl au la dispoziție pentru a marca viața celor dragi.

„Îngropam oameni în fața grădinilor lor, în terase. Vecinii noștri ne-au cerut să ajutăm să săpăm morminte pentru fiii lor, pentru copiii lor”, a spus el.

Dmytro a spus că o bombă a căzut în fața lui chiar în timp ce aștepta la coadă pentru apă, iar trei persoane au murit. El a ajutat la îngroparea lor.

Tania a adăugat: „Am adunat multe cadavre, oamenii le-au pus fie în șanțuri, fie în clădiri, cât încă e frig. Unii au pus morții în mașini pentru că vor să-i îngroape”.

„Râuri de sânge curg pe stradă”, a scris ea în jurnal.

Tania credea că era pregătită pentru război și avea o mulțime de bani la îndemână. Dar acum spune că și-ar fi dorit să-și fi ascultat bunicii când i-au spus să aibă întotdeauna făină și zahăr la îndemână – o mentalitate rămasă din al Doilea Război Mondial.

„Nu știam că se va întâmpla asta… în loc de bani și telefoane trebuie să ai acasă două valize care să aibă baterii, lumânări, chibrituri, medicamente și șosete de schimb… ai nevoie de o valiză. Asta îți va salva viața. Nu aveam chibrituri sau lumânări. De unde le poți lua când ai bani, dar nu există farmacii sau magazine?”, s-a întrebat, retoric, Tania.

„Ne-am îngropat visele, obiectivele, carierele”

Pe 18 martie, Tania și familia ei și-au părăsit orașul natal ca „victime” și „supraviețuitori”.

„Acesta este un cimitir al rudelor, prietenilor, vecinilor, locuitorilor, clădirilor noastre. Ne-am îngropat visele, obiectivele, carierele… am pierdut tot ce s-a realizat de-a lungul anilor cu munca grea”, a scris Tania în jurnalul său.

Dmirtro adaugă că decizia de a părăsi orașul – și părinții – a fost chinuitoare, dar „singura opțiune”.

„Mama mea a fost complet distrusă mental, (ea) era ca (într-o) depresie completă, stând în pivniță – nu a părăsit pivnița de la începutul războiului”, a spus el.

„În ultima zi în care l-am văzut pe tatăl meu, el ne-a implorat, „Vă rog, băieți, plecați undeva, nu știu unde, doar scăpați de asta, scăpați de asta”.

A fost prima dată când Dmyrtro și-a văzut tatăl plângând. „Mi-a spus „te rog… fiule, pleacă… pleacă și salvează-ți familia”.

Ieșirea din oraș – o călătorie care dura în mod normal 45 de minute cu mașina înainte de război – le-a luat 15 ore. La un baraj rutier, Dmitro a trebuit să-și scoată cămașa pentru a le demonstra soldaților ruși că nu are tatuaje militare sau naționaliste ucrainene. Cuplul se temea ca telefoanele lor să fie sparte de ruși, așa că au șters totul – ștergând imaginile ororilor din ultimele trei săptămâni – păstrând doar numerele de telefon ale părinților lor.

În multele ore pe care CNN le-a petrecut cu familia la adăpostul temporar din Dnipro, cuplul își verifica permanent telefoanele pentru a vedea dacă primesc mesaje de la părinții lor din Mariupol.

„Când eram pe punctul de a pleca, Dmitro a spus că Tania tocmai primise un telefon de la mama ei care plângea și își lua rămas bun, pentru că nu credea că va supraviețui nopții”, au scris jurnaliștii.