De ce țipă Maria Șarapova pe terenul de tenis? Iată o posibilă explicație

Nu este doar o temă teoretică, de studiu antropologic, ci și una cât se poate de aplicată și practică! Mie sunetele respective ale Mariei Șarapova îmi aduc aminte mai degrabă de altele – înrudite? – provenite din ceea ce la noi a ajuns sub denumirea de „arte marțiale”. Emisia acestor  sunete are sens: și în plan fizic, și în cel energetic, și… mai profund. Nu mai zic de cel psihologic, la adresa adversarului – avizat, la rândul său, ori ba. Să ne înțelegem: nu în aceste sunete constau victoriile din sport, evident, și, aș zice, în general, nici „victoriile” din artele marțiale.

Situația este mult mai complexă și ar merita o analiză amplă care nu-și are locul aici. Întâlnirea Occidentului cu Orientul a produs și lucruri bune, și rele, și împrumuturi ziditoare, și imense prostii. Nu pot să uit „moda” care circula acum câțiva ani prin Japonia, în care unii tineri, din admirația nelimitată pentru tot ceea ce provenea dinspre occidentali, își făceau operații estetice pentru a-și schimba fizionomia ochilor, care urmau să devină precum cei ai occidentalilor și nu atât de specifici „japonezi”…

ALEGERI BUCUREȘTI 2025 Ministerul Afacerilor Interne a raportat că au avut loc mai multe incidente în secțiile de votare din București și din alte localități

14:12

ALEGERI 2025 Stelian Bujduveanu a votat. Rugămintea primarului interimar al Capitalei pentru viitorul edil

14:07

Dar dincolo de aceste derive, dincolo de căderea în varii sincretisme, la nivel cultural, religios și spiritual s-au produs multiple altoiuri care, în timp, au devenit deosebit de interesante. Declarat sau nu, occidentalii au preluat din Orient, adaptându-le mai mult sau mai puțin vizibil, de toate – de la cultura alimentară până la arta războiului ori aplicațiile jocului numit „go” în diverse domenii…

Inevitabil, așadar, să nu regăsim „împrumuturi” și în artă – cine nu a auzit despre admirația lui Vicent van Gogh pentru arta japoneză, în special pentru stampele japoneze de secol XIX care i-au fost sursă de inspirație? -, și în muzică, teatru, filosofie etc. etc. Și în cultura română există o întreagă pleiadă de oameni care s-au inspirat în creația lor din Orient – de la Cantemir și Eminescu, până la Brâncuși și Celibidache.

Apoi, istoria și antropologia religiilor fac deja astfel de studii comparate, există „pe teren” grupări religioase mai noi sau mai vechi care au ca doctrină astfel de „altoiuri”.

Ajungem astfel, inevitabil, și la „Căile”, și practicile de autocunoaștere, domeniu distinct al antropologiei nu atât religioase, cât spirituale. Proiecțiile acestora, anumite „tehnici” au fost și sunt un bogat ferment pentru arta, cultura occidentală, nu numai pentru spiritualitatea practicată aici. Mai aproape de noi – puțină lume știe că teatrul promovat de regizorul Andrei Șerban are, între altele, ca sursă de inspirație (în siajul lui Peter Brook) practici de autocunoaștere de sorginte asiatică. Și lista poate continua la nesfârșit, căci se fac deja studii serioase în acest domeniu – teze de masterat, doctorate etc.

În fine, ne rezumăm în a susține că sunetele cu pricina – pretextul de la care am pornit aici – le vom regăsi „practicate” cu metodă sau doar empiric în multe alte tradiții și spații. Bunăoară, și la noi, cel puțin în Bucovina mea natală, mi-a fost dat să aud astfel de sunete emise de oamenii care taie/crapă lemne cu un topor. Eu însumi am constat, încă din adolescență, că era parcă altfel, lemnul, cât o fi fost de tare și de noduros, este mai lesne crăpat atunci când emiți un anume sunet concomitent cu expirația scurtă, bruscă, ce se produce când îl lovește toporul…

Din păcate, ceea ce astăzi poartă denumirea de „arte marțiale” s-a îndepărtat radical – inclusiv în Asia unde au devenit o adevărată industrie! – de ceea ce a fost la origine: o Cale de autocunoaștere și de realizare spirituală…

De unde și o nesfârșită serie de neajunsuri care au dus la degenerarea acestor Căi, în imensitatea de variante care se „vând” astăzi pe întreg globul. În cel mai bun caz, s-a produs ocultarea acestora, acolo unde a existat această posibilitate și voință.

Revenind, este o evidență că și sporturile de inspirație preponderent occidentală au profitat uneori, mai degrabă în cazuri particulare, de „oferta”, măcar tehnică, provenită dinspre „artele marțiale”. Cunosc, inclusiv în România, astfel de cazuri…

Ceea ce nu poate fi decât un câștig. Practicile respective au în Orient o vechime de milenii… pe când sporturile occidentale, exceptând câteva, tragerea cu arcul, atletismul etc., sunt, în majoritate, o invenție sau o adaptare modernă. Nu se compară transmiterea inițiatică practicată, în general, în cazul Căilor orientale cu hei-rupismul celor mai multe sporturi practicate astăzi în Occident, dar și în Orientul devenit astfel – inclusiv în domeniul sportului – sclav cultural Occidentului!

Iată de ce, pentru a reveni la exemplul nostru inițial, este destul de probabil ca o tehnică anume de respirație – exersată, șlefuită timp de milenii în alte spații – să fie preluată sau să devină măcar sursă de inspirație, inclusiv în tenis.

Evident că cel care are de câștigat cu adevărat – „învingătorul” real – este cel care se va apropia de spiritul care folosește drept vehicul astfel de tehnici. Dar aceasta ține de o cu totul altă lume… Sau, cum ar spune un koan (japonez), ar trebui să cauți să-ți răspunzi la întrebarea: cine erai tu înainte de nașterea părinților tăi?!…

(Marius Vasileanu)