IEFTIN CA BRAGA. La „Atletul albanez”, prăvălia familiei Memish: cum s-a păstrat vie tradiția de 300 de ani a vânzătorilor de bragă din România

Istoria afacerii familiei Memish în România începe acum 300 de ani. Pe la 1700, ajungeau în Țara Românească primii Memishi, care se îndeletniceau cu negoțul de dulciuri și băuturi tradiționale albaneze. Veneau vară de vară și numai iernile și le petreceau acasă.

Atunci, acasă însemna pentru ei localitatea Tetovo, oraș albanez care se află în Macedonia. Acum, acasă înseamnă Slatina, oraș unde familia Memish continuă să ducă mai departe tradiția produselor albaneze.

Cum s-a născut „Atletul albanez”

După mai bine de două veacuri de negoț în Țara Românească, în primăvara anului 1912, unul dintre Memishi a cinstit primăria slătineană cu premiul pe care l-a câștigat, din respect pentru oameni.

SOCIAL PMB anunță că Ciprian Ciucu are acordul Consiliului General pentru a gestiona preluarea Elcen de la Ministerul Energiei

13:43

CONTROVERSĂ Proteste la Tirana. Albanezii nu vor ca ginerele și fiica lui Trump să contruiască un complex turistic de lux la ei în țară. Ce anunță premierul Edi Rama

13:40

„În primăvara lui 1912 a venit un circ la Slatina și exista un număr de lupte greco-romane. Premiul era de 300 de napoleoni de aur, iar un strămoș de-al nostru s-a înscris și a câștigat”, povestește Imer Memish, reprezentant al aripii tinere a familiei. „Din respect pentru oraș și pentru cetățeni, el a donat banii primăriei, care, la rându-i, a oferit afacerii numele de Atletul albanez, care funcționează fără încetare din 1912”, punctează albanezul naturalizat.

Imer Memish, în fața pravăliei de care se ocupă

Vremurile grele ale veacului trecut i-au făcut să rămână aici, să trăiască alături de „frații lor”. „Știați că, la origini, albanezii și românii sunt frați? Ne tragem din daci și din iliri, două popoare înrudite. Vlah, cum li se zicea înainte locuitorilor de aici, înseamnă frate în albaneză”, punctează Imer. Astfel, la sfârșitul anilor ’30, Daud si Ghiulia au devenit primii membri ai familiei Memish care s-au stabilit definitiv în România.

Astăzi, familia Memish are două „prăvălii” în oraș, cum le place să le denumească. Ziua lor începe devreme și se termină seara târziu. În fiecare dimineață, ei fac halviță, baclava, înghețată, rahat, bragă și citronadă, după „rețete vechi, transmise din generație în generație”. „Rețetele sunt vechi și sunt transmise de la părinții noștri, care le-au luat de la părinții lor și tot așa”, spune Hashim Memish, seniorul familiei.

„Iar pentru că produsele noastre nu conțin conservanți, trebuie să ne trezim și să facem în fiecare dimineață ceea ce punem pe raft”, povestește Imer. „Începem cu băuturile, cu braga și citronada, și cu înghețata, și continuăm cu baclavaua și rahatul tradițional”.

Copiii familiei obișnuiesc să stea în laboratoare și să asiste la procesul de fabricare a bunătăților, însă părinții au grijă să le transmită rețetele doar atunci când sunt suficient de maturi pentru a înțelege cu adevărat importanța lor pentru identitatea familiei.

Seniorul Hashim Memish, în prăvălia veche

„Ne-au luat averile și ne-au înghesuit 14 oameni în două camere”

„Atletul albanez” este singura firmă privată care a existat în România comunistă. Cum a reușit o mână de oameni, o familie de străini, să țină piept regimului? „Cu greu”, explică Imer Memish, „dar a fost greu pentru toată lumea la vremea respectivă, toți au suferit”, spune acesta. „Când a fost colectivizarea, ne-au luat toate averile și ne-au dat un apartament cu două camere pentru 14 persoane”.

„Familia a continuat cu afacerea, cu cofetăria. Înainte de război aveam și o băcănie, era chiar aici, lângă prefectură”, poveste Memish cel tânăr. „Am rezistat pentru că eram cetățeni străini cu rezidență în România, probabil că nu se urmărea să se iște un conflict diplomatic cu Albania, zic și eu”.

Ceva bun tot a fost, intervine Hashim Memish, seniorul familiei. „Aveam pașaport albanez și călătoream liber, mergeam să cumpărăm lucrurile de care aveam nevoie din străinătate pentru că aici nu se găseau, era pe cartelă și cu rațiile de la stat abia ne ajungea pentru noi, dar să mai facem și comerț”. Cu toate astea, au fost și momente mai grele, când autoritățile au vrut să închidă afacerea albanezilor.

„În 1983-1984, venise un nou secretar al Consilului Județean al PCR și, de la el putere, a zis ‘Gata, închideți!’ Și a pus sigiliu pe ușă. Pentru două luni s-au făcut drumuri la București și bunica a fost primită chiar de Nicolae Ceaușescu”, povestește Imer. „El (n.r. Ceaușescu) știa de familia noastră și i-a zis să meargă acasă și să deschidă a doua zi. Acesta a fost singurul favor pe care l-am primit. Poate o rugă către Dumnezeu ne-a ajutat să reușim”, spune el. „A fost un episod greu, era singura sursă de venit și eram 14 oameni care trăiau din vânzarea pe care o făceam. Au fost două luni de pauză, dar firma a continuat să existe, nu a fost desființată”.

Cum s-a lăudat Ceaușescu cu businessul albanez în fața Occidentului

„Deși n-a recunoscut, Ceaușescu s-a lăudat cu noi, a arătat Occidentului că există privați și în comunismul est-european”, spun bărbații Memish amintind un episod din 1968, legat de vizita lui De Gaulle în România. Se întâmpla cu doar câteva luni înainte de Primăvara de la Praga și de răsunetul refuzului președintelui român de a participa la invadarea Cehoslovaciei alături de sovietici.

„Trecând pe aici, Ceaușescu voia să ducă delegația la uzina de aluminiu (Alro, n.r.), dar i-a venit ideea să îl ducă în satele din jurul orașului, unde erau în construcție niște sisteme de irigare pe care voia să i le arate lui De Gaulle. Pe drum, Ceaușescu le-a spus să treacă prin fața magazinului turcilor. Așa ne ziceau nouă pentru că, până în 1913, Albania a făcut parte din Imperiul Otoman. Și noi eram în fața prăvăliei și am făcut cu mâna, nu eram singurii, era multă lume pe străzi să îl vadă pe De Gaulle. Atunci i-a venit lui idea să îi arate francezului că există particulari și în România comunistă. Și au oprit mașinile și a început să vorbească cu tata. Tata îl cunoștea pentru că vis-a-vis de prăvălia noastră fusese o cizmărie înainte de 1945, unde își făcuse Ceaușescu ucenicia. Și noi am ieșit cu bragă, cu produsele noastre și i-am servit direct în mașina în care erau, era o decapotabilă. Și atunci toți din coloană, oficialitățile, au rămas blocați. Și după ce au venit ei și au văzut oamenii că a oprit președintele să bea bragă de la noi, au zis că vor și ei să bea bragă. Pentru noi a fost un mare avantaj la vremea respectivă”, povestește seniorul. Vizita lui De Gaulle și oprirea neașteptată la bragageria albanezilor „s-ar putea să ne fi adus un plus de imagine în fața autorităților comuniste locale”, cred albanezii din Slatina.

Catalin, Ina și Antonia, oamenii alături de care lucrează Hashim Memish și pe care îi consideră parte din familia sa

De atunci, multe oficialități le-au călcat pragul. Dar cea mai importantă vizită rămâne cea a ambasadorului american, James Rosapepe, în 2002. „A mai venit și ambasadorul Braziliei pe aici”, spune Hashim, mândru de afacerea pe care a moștenit-o și pe care o va da mai departe, către nepoții săi.

Bragă au băut în prăvălia lor și scriitorii Eugen Ionescu și Ion Minulescu, istoricul Nicolae Iorga, actorii Amza Pellea, Nicu Constantin, Rodica Popescu-Bitănescu, Dan Puric, cântăreața Doina Badea, dar și fotbaliști precum Dobrin și Gheorghe Hagi.

Povestea merge mai departe …

Hashim si Imer Memish, doi dintre membrii familiei care au primit distincția de cetățeni de onoare atât din partea Primăriei Slatina, cât și din partea oficialităților din orașul natal al strămoșilor, spun că în țara de care au fost adoptați au primit întotdeauna respect, în ciuda faptului că erau străini. Acum nu mai sunt, toată lumea îi cunoaște și îi apreciază.

Și astfel, povestea afacerii de familie merge mai departe. „Nu am cum să nu fac asta”, spune Imer. „Este moștenirea pe care o am de la părinții mei și pe care o voi lăsa copiilor mei. Aș putea face altceva, însă nu aș mai fi eu dacă nu aș continua cu ceea ce am de la părinții mei”.

„Atunci când noi nu vom mai putea, vom lăsa afacerea copiilor noștri”, continuă el. „Deja avem o nouă generație”, spune Imer râzând. „Fratele meu Abdullah are doi copii, pe Iasmina și pe Enver, iar Rahima, verișoara mea, îi are pe Naser și pe Nadir”. (Adrian Marica)