15 kilometri

Ştiaţi că la intrarea în România, dinspre Ungaria, există autostradă? Şi asta nu de mult timp. Pentru că, până mai ieri, după ce străbăteau Europa pe autostrăzi mai noi sau mai vechi, cu taxe mari, în ţări ca Franţa sau Portugalia, sau cu taxe de drum modeste, ca-n Spania sau Austria, turiştii care se aventurau să intre şi în spaţiul de dincolo de dunga Schengen se trezeau pe drumuri naţionale deja bătrâne, pline de gropi şi alte podoabe în asfalt, cu doar o bandă pe fiecare sens de mers şi căruţe lente acolo unde traseul ar fi trebuit să fie mai lin. Şi se întrebau: unde am ajuns aici? Ce ţară o fi asta?

Ei, bine, nu mai e aşa. Deşi, după câtva timp petrecut în România, dacă au ghinion şi se întâlnesc cu gazdele nepotrivite, turiştii tot ar putea să se întrebe ce ţară o mai fi şi asta... Acum avem autostradă, pe la punctul de trecere Nădlac II, venim din Ungaria cu 130 şi continuăm, după ce ni se validează paşaportul, tot cu 130 prin România, spre Deva, Sibiu, Cluj…

AUTO Românii s-au înghesuit la Rabla Auto. Bugetul pentru mașinile electrice s-a terminat în mai puțin de o oră. Reguli noi din 2027

11:25

ENERGIE Seceta pune în pericol centrala nucleară de la Kozlodui și scumpește energia în România, Bulgaria și Grecia. Autoritățile iau măsuri de urgență. Experții avertizează că situația s-ar putea agrava în 2027

11:23

După aceste oraşe, e drept, se cam termină distracţia şi se reduce viteza, pe Văi de Olt sau pe Dealuri Negre, care n-au suportat modernizări de o asemenea amploare şi de care nu se ocupă nimeni momentan.

Dar… în tot acest parcurs fantastic prin România, prin noua Românie, la un moment dat, pentru doar 15 kilometri, autostrada se opreşte. Şi drumul redevine cel care era: şosea naţională greoaie, curbe nepotolite, trafic intens, oameni prin sate cărora nu le pasă de Europa şi de turiştii care vin dinspre Vest şi care traversează în toiul nopţii, ca printr-o curte abandonată. Şi sunt doar 15 kilometri! Dacă erau 50, dacă erau 500, aproape că puteam înţelege. Aşa cum înţelegem, de când eram copii, de ce nu se face mai lină calea către Braşov sau de ce nu se termină drumul express dintre Piteşti şi Craiova.

De orice putem fi bănuiţi, mai puţin de lipsă de înţelegere, nu. Pentru că ţara noastră, atât de încercată şi de greu de redresat, tot aşteaptă, cu răbdare, o minune. De ani şi ani. De zeci şi zeci de ani, de când ni s-au promis, sub semnul Revoluţiei, libertăţi care se ne urce acolo unde ne-ar fi locul.

Pentru că avem şi oameni buni şi locuri sfinte, pe aici, prin România prin care, pentru doar 15 kilometri, legătura cu Vestul este întreruptă. 15! Ce cifră frumoasă, ce distanţă scurtă!

De zona Moldovei, ce să spunem? Mai bine nici nu vorbim, că ne loveşte tristeţea de tot. Acolo stăm şi mai prost, la acest capitol dur al autostrăzilor. Pe acolo nu interesează pe nimeni legătura cu vecinii, acolo nu se investeşte.

Iar căile ferate sunt şi ele subiect închis, deşi mai există gări prin ţară pe care aproape că le-au dărmânat, fără să facă în loc ceva mai bun, sub pretextul că se va face o cale ferată ultra-rapidă în curând. Poate doar tot pe legătura cu Budapesta să se reuşească, până la urmă, ceva. Că doar nu o să modernizeze drumul deja legat prin ADN cu Chişinăul, cu Basarabia. Ne rămâne speranţa.

Şi ar trebui să ne rămână rugăciunea. Dar cine mai are timp să se roage?

Citește și:

Și, totuși, de unde prețurile astea?

Reflex de civilizație

Cazul Halep, cazul România

Gara refugiaților, țara nimănui

Despre literatura română și autorii ei

Autostrăzile din Maramureș