Dacă ar mai conta și cultura…

Îmi amintesc – și încă bine – că și anul trecut Ziua Culturii Naționale a picat în zi de rubrică. Doar că lunea. Pentru că mie, de vreo doi ani încoace, Gândul mi se luminează mai mult, mult mai mult lunea și miercurea. De parcă viața s-ar întâmpla numai lunea și miercurea. Și moartea, la fel.

De când ziua aceasta se sărbătorește oficial, adică din 2010 (din inițiativa artistului Victor Socaciu, pe care ieri îl omagiam, la o zi de naștere care nu a mai avut cum să se întâmple) cultura noastră ce mai face? Ce mai zice? S-o mai fi maturizat? O mai fi crescut? O fi mai puternică? O fi construită cu mai mare vână? Dar o mai exista?

Chiar așa: cine mai crede azi, în România, în pătratul perfect 2025, în cultură și în tot ceea ce înseamnă ea, cu adevărat? Dicționarul explicativ al limbii române spune sec: „Totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire și a instituțiilor necesare pentru comunicarea acestor valori.” Spiritualitate? Valori?

AUTO Românii s-au înghesuit la Rabla Auto. Bugetul pentru mașinile electrice s-a terminat în mai puțin de o oră. Reguli noi din 2027

11:25

ENERGIE Seceta pune în pericol centrala nucleară de la Kozlodui și scumpește energia în România, Bulgaria și Grecia. Autoritățile iau măsuri de urgență. Experții avertizează că situația s-ar putea agrava în 2027

11:23

M-a sunat inegalabilul Dorel Vișan să mă anunțe că se va difuza zilele acestea, pe un post de televiziune care se ocupă cu filmele românești, recitalul său și al lui Eugen Doga despre Mihai Eminescu. Și mă gândeam, ascultându-l, bucurându-mă că îl aud, la cât de puțini fac exercițiul de a închide gura și de a deschide ambele urechi, pentru a înțelege lumea din jur. Poate că Ziua Culturii Naționale ar putea însemna, pentru cei care vor să găsească un sens pentru această dată de 15 ianuarie, un exercițiu al ascultării. Al inimilor deschise către sensurile duble, triple ale existenței noastre.

Viața se întâmplă miercuri și luni. Și, uneori, joia. Doar că mai vin niște umbre peste noi și ne mută atenția. De pe poezie, direct pe politică, fără niciun fel de escală, fără niciun fel de anunț prealabil. Fără frâne și schimbări de direcție. Și începem iarăși să punem întrebări: noi pe cine votăm? Pe noi ne mai salvează cineva de la căderea în gol în prăpastii greoaie, de unde nu se iese niciodată cu ochii sus, cu fruntea lipsită de broboane de lac?

S-au inventat tot felul de răspunsuri la întrebările noastre. Și pare, dacă ar fi să numărăm evenimentele care au loc de Ziua Culturii Naționale, că avem cultură în România. Că mai citește cineva pe aici, prin țara care nu-i nici în stânga, nici în dreapta, nici la margine, nici în centru, nu-i nici supărată pe realitate, nici îndrăgostită de vis, nici n-are idei originale, nici nu știe să se inspire corect de la ceilalți. Și lista ar putea continua, la nesfârșit.

Pe la Bibliotecile municipale și pe la Muzeele de Literatură și creație, e gălăgie mare azi. Și cei mai norocoși dintre autori sunt invitați, între aplauze prețioase, să spună câteva cuvinte. Spunem și noi aici, de parcă ar fi un Muzeu al literaturii deschis între noi, la mulți ani acestei țări și acestei culturi, din România care măcar a noastră are voie să mai fie. România perfectă, în pătratul perfect despre care v-am mai vorbit, pe care vi l-am mai scris, pe care doar matematica îl poate contesta. Dar nu-l contestă. Și citim o poezie. De parcă ar fi ultima zi. Dar nu, nu e ultima zi.

Citește și:

Asta ne lipsea!

Nici zi, nici noapte

Schengen, dragostea mea!

Amalgam de definiții

Ce s-a ales (de noi)