Al cui e aurul?

Aşa cum simţeam, aşa cum doream cu toţii, David Popovici a cucerit luni seara medalia de aur la proba 200 m liber, în cadrul Olimpiadei de la Paris 2024. La o palmă distanţă de adversar, recuperând în ultimii 50 m o pornire pe care românul de rând ar numi-o greoaie, David Popovici atingea primul marginea bazinului şi devenea primul român din istorie care cucerea o medalie olimpică la nataţie masculină. Toate la 20 de ani de când Camelia Potec cucerea, la rându-i, o medalie olimpică la aceeaşi disciplină sportivă.

Acum 20 de ani, David Popovici nici nu era născut. Imaginea unui bebeluş care ajungea pe lume la câteva luni distanţă faţă de ultima mare performanţă a noastră la înot mi se pare înduioşătoare şi sfidează, parcă, normele rigide ale vremurilor de azi. Dar al cui e aurul? Al ţării, pe care David Popovici o purta, prin drapel, pe umeri, la turul de onoare pe care l-a dat după ce a primit medalia la gât?

REACȚIE Adrian Toni Neacșu cere explicații publice de la CCR după întâlnirea dintre Simina Tănăsescu și Ilie Bolojan: „S-a întâlnit pe ascuns cu reclamanții”

20:41

ENERGIE Bușoi: România are rezerve de cărbune pentru Rovinari. Importurile pot acoperi deficitul, dar sunt de 2-2,5 ori mai scumpe

20:29

• Al familiei lui David, care nu avea nici forţă să plângă, după marea performanţă a unui adolescent de 19 ani care, prin muncă, prin disciplină, prin talent devenea, în mai puţin de o secundă, cel mai bun din lume?
• Al preşedinţilor, senatorilor, deputaţilor, primarilor, preşedinţilor de consilii judeţene care nu ştiu să investească în sport, în sportivi adevăraţi, care nu construiesc bazine olimpice atunci când chiar e nevoie de ele, dar care se laudă, prin festivităţi pline de sclipici, dacă vreun olimpic locuieşte în circumscripţia lor electorală?

A cui e medalia de aur, la care ajungem tot mai greu? Cu Nadia Comăneci şi cu Serena Williams în tribune, una lângă alta, echipa naţională de gimnastică feminin a României ieşea aseară pe locul 7 din 8, la proba pe echipe, la care s-a calificat cu greu, după 12 ani de absenţă. Probă pe care echipa Statelor Unite ale Americii a câştigat-o, cum se spune, fluierând. Cei care acum 20 de ani, când eram copil, nu suflau în faţa fetelor noastre, ne-au învins aseară, la mai toate aparatele, cucerind fie medalii valoroase, fie locuri onorante la final de competiţie.

Fetele măcar au încercat, spun mulţi. Sigur că da! Şi au făcut nişte exerciţii curate, au fost graţioase şi zâmbitoare, dar s-a ştiut de la început că nu au forţă din spate. Că nu sunt susţinute de un sistem sănătos, care să le provoace să fie mai bune, cu fiecare zi care trece, cu fiecare exerciţiu pe care îl învaţă.

Revin la ce am mai spus, de nenumărate ori: nu ne era nouă bine cu Bellu şi Bitang? Nu ne era, desigur. Trebuia să ascultăm de strategia lor, trebuia să investim în ceea ce ne învăţau dumnealor să investim, trebuia să continuăm să creştem copii care să ştie ce înseamnă performanţa, să sacrifice, de multe ori, ani de copilărie obişnuită, pentru a avea şansa de a fi primii în clasamente olimpice, mondiale.

Revenind. Al cui e aurul? Doar al lui. Doar al lui David Popovici. Tânărul de 19 ani care înoată repede, copilul care a vrut disciplină şi performanţă. Diseară va concura pentru o medalie, în finala de 100m liber, după ce s-a calificat cu al cincilea timp.

N-am auzit încă nemulţumiţi care să comenteze că David… nu mai e ce a fost, nemaireuşind să se califice cu primul timp. Dar vor apărea, răbdare. Abia aşteaptă postacii, feisbuciştii să lovească în ăi mai mari, mai tari, la care n-au, oricum, acces adevărat niciodată.

Hai, România! Olimpiada nu s-a terminat. Poate nici sacul cu miracole nu s-a golit.

Citește și:

Dinu Săraru ne vede

Cine are grijă de România? Cine are grijă de români?

Săptămâna altfel, săptămâna la fel