Când a avut România ultima dată alegeri anticipate. Analiză Mediafax: Istoria arată că nu erau o excepție

România nu a mai fost marcată de alegeri parlamentare anticipate de aproape un secol. Ultimul precedent considerat un scrutin anticipat propriu-zis datează din decembrie 1933, în timpul regelui Carol al II-lea, când Parlamentul ales cu numai un an înainte a fost dizolvat. În perioada interbelică, asemenea episoade nu reprezentau o excepție.

Dintre parlamentele alese între 1919 și 1937, doar două au ajuns să funcționeze aproximativ pe durata integrală a legislaturii de 4 ani.

Context constituțional diferit în decembrie 1933

Ultimele alegeri parlamentare anticipate din România au avut loc în decembrie 1933. Contextul era radical diferit de cel constituțional actual: regele avea posibilitatea de a schimba guvernul, de a dizolva Parlamentul și de a trimite țara rapid la urne, notează Mediafax.

RĂZBOI Alerte multiple în ultima zi a alegerilor din Rusia. Primarul Moscovei a anunțat cel mai mare atac asupra capitalei. Rafinăria din regiunea Kapotna a luat foc

10:39

UTILE Un studiu dezvăluie că 9 ore de somn sunt asociate cu o rată a mortalității mai ridicată decât dormitul mai puțin de 6 ore

10:30

România tocmai ieșea din anii cei mai dificili ai Marii Crize Economice. Viața politică era fragmentată, iar raporturile dintre partide și regele Carol al II-lea deveniseră tot mai tensionate. În același timp, mișcările extremiste câștigau teren în Europa și în România.

La 14 noiembrie 1933, Carol al II-lea i-a încredințat liberalului Ion G. Duca conducerea Guvernului. Numai 4 zile mai târziu, la 18 noiembrie, Parlamentul a fost dizolvat prin decret regal, deși fusese ales în vara anului 1932 și se afla departe de încheierea mandatului normal de 4 ani.

Alegerile pentru Adunarea Deputaților au fost fixate pentru 20 decembrie 1933. Cele pentru Senat s-au desfășurat în mai multe etape, între 22 și 29 decembrie. România ajungea așadar la al treilea scrutin parlamentar în numai 3 ani, după alegerile din 1931 și 1932.

Cum funcționau „anticipatele” în România interbelică

Constituția din 1923 îi permitea regelui să dizolve ambele Camere sau numai una dintre ele. Actul de dizolvare trebuia să stabilească organizarea alegerilor în maximum două luni și convocarea noului Parlament în maximum 3 luni.

În practică, schimbarea majorității se producea adesea astfel: regele numea mai întâi un nou guvern. După care Parlamentul era dizolvat, iar noul Cabinet organiza alegerile.

Istoricul Ioan Scurtu descrie acest mecanism drept una dintre particularitățile sistemului politic interbelic. Concret, noul guvern își instala oamenii în administrația locală, inclusiv prefecți și primari. Astfel, aparatul administrativ oferea partidului aflat deja la guvernare un avantaj electoral considerabil.

„Dați-mi guvernul și vă dau parlamentul”, era o expresie des folosită în epocă și era atribuită consevatorului P.P. Carp.

Ion G. Duca a intrat în alegeri la numai o lună după ce a devenit premier

Guvernul național-țărănist a fost înlocuit, Carol al II-lea l-a adus la conducerea Cabinetului pe Ion G. Duca. Noul premier liberal a intrat imediat în campania pentru obținerea unei majorități parlamentare proprii.

La alegerile pentru Camera Deputaților, PNL a obținut oficial 1.518.864 de voturi, adică aproximativ 51%, și a primit prin formula electorală 300 dintre cele 387 de mandate. Partidul Național-Țărănesc, principala formațiune de opoziție, a obținut aproximativ 14% și 29 de mandate.

Diferența enormă dintre procentul de voturi al liberalilor și proporția mandatelor era rezultatul sistemului electoral introdus în 1926. Legea prevedea așa-numita „primă electorală”. Partidul care se clasa primul și depășea pragul de 40% primea mai întâi jumătate dintre mandatele disponibile, iar cealaltă jumătate era distribuită proporțional între formațiunile eligibile, inclusiv partidul câștigător.

PNL a obținut și o dominație covârșitoare în Senat, rezultatul politic fiind constituirea unei majorități foarte solide pentru guvern.

Campanie electorală marcată de asasinate și interzicerea Gărzii de Fier

Campania s-a desfășurat pe fondul confruntării dintre stat și extrema dreaptă legionară. Au existat ciocniri dure între poliție și legionari, soldate cu morți și răniți.

La 9 decembrie 1933, înainte de scrutin, Guvernul Duca a interzis Garda de Fier, formațiunea electorală a Mișcării Legionare. Autoritățile susțineau că organizația urmărea schimbarea pe cale revoluționară a ordinii constituționale.

I. G. Duca a fost asasinat în decembrie 1933. Foto: Wikipedia

Episodul avea să aibă o continuare dramatică imediat după scrutin.

Pe 29 decembrie 1933, la numai 9 zile după alegerile pentru Camera Deputaților, Ion G. Duca a fost asasinat pe peronul gării din Sinaia de membri ai Mișcării Legionare. Premierul se întorcea după o audiență la Carol al II-lea, la Castelul Peleș. După moartea sa, conducerea Guvernului liberal avea să fie preluată de Gheorghe Tătărescu.

Perioada interbelică: România a votat de 10 ori în mai puțin de două decenii

Alegerile înainte de expirarea mandatului parlamentar au fost frecvente în România interbelică: după scrutinul din 1919, primul al României Mari și primul desfășurat pe baza votului universal masculin, Parlamentul a fost dizolvat după numai câteva luni, odată cu venirea lui Alexandru Averescu la guvernare, fiind organizate noi alegeri în 1920.

Următorul scrutin a venit în 1922, după căderea guvernului Averescu și revenirea liberalilor lui Ion I.C. Brătianu; Parlamentul ales atunci a fost unul dintre puținele care și-au parcurs aproape integral mandatul, următoarele alegeri având loc în 1926; guvernarea Averescu instalată în acel an a fost însă înlăturată, iar țara a votat din nou în 1927.

Nici Parlamentul rezultat atunci nu a rezistat. După demisia guvernului liberal și venirea lui Iuliu Maniu, legislativul a fost dizolvat și s-au organizat alegerile din 1928, câștigate categoric de PNȚ; instabilitatea a revenit odată cu Carol al II-lea, fiind organizate alte alegeri în 1931, sub guvernul Nicolae Iorga. Apoi în 1932, după revenirea național-țărăniștilor la putere, și din nou în 1933, odată cu instalarea liberalului Ion G. Duca.

În total, România a organizat 10 scrutinuri parlamentare între 1919 și 1937: 1919, 1920, 1922, 1926, 1927, 1928, 1931, 1932, 1933 și 1937. Numai parlamentele alese în 1922 și 1933 au ajuns la durata normală a legislaturii, în timp ce durata medie de existență a unui Parlament în intervalul 1919-1937 a fost de aproximativ 2 ani.

Parlamentul ales în 1933 a fost excepția: a rezistat 4 ani

Parlamentul rezultat în urma alegerilor din decembrie 1933 a continuat să funcționeze pe parcursul guvernărilor liberale și a ajuns practic la finalul legislaturii de 4 ani.

Alegerile din 1937 au fost cruciale pentru istoria politică a României. Pentru prima dată de la introducerea sistemului electoral din 1926, niciun partid nu a reușit să depășească pragul de 40% necesar pentru obținerea primei electorale. Criza politică produsă după scrutin a precedat instaurarea regimului autoritar al lui Carol al II-lea în februarie 1938.

De ce anticipatele erau mult mai ușor de provocat atunci

Constituția din 1923 spunea explicit că regele „are dreptul de a dizolva ambele Adunări deodată sau numai una din ele”. Singura obligație procedurală importantă era ca decretul de dizolvare să prevadă alegeri în maximum două luni și convocarea noului Parlament în maximum 3 luni.

Astăzi, procedura este mult mai restrictivă. Constituția permite dizolvarea Parlamentului numai dacă nu este acordat votul de încredere pentru formarea unui Guvern în termen de 60 de zile de la prima solicitare și după respingerea a cel puțin două solicitări de învestitură. În plus, există și alte limite constituționale privind momentul în care Parlamentul poate fi dizolvat.