La apogeul Războiului Rece, partenerii SUA se puteau baza, în mod sigur, pe sprijinul militar sau al serviciilor de informații americane pentru oricâte acțiuni, dacă acestea erau prezentate ca fiind vitale pentru combaterea comunismului. Acțiunile includeau lovituri de stat și încălcări extreme ale drepturilor omului, dar și „escadrile ale morții”. Deși sprijinul militar și al serviciilor de informații americane pentru regimuri și actori „nefavorabili” este oarecum bine cunoscut, exemplele istorice de preocupări legate de drepturile omului – care au trecut pe plan secund în fața geopoliticii – nu se limitează la Pentagon sau Langley.
Rapoartele anuale privind Drepturile Omului (RHR) sunt un exemplu, notează Andrew Friedman – cercetător senior în cadrul Inițiativei pentru Drepturile Omului din cadrul Centrului pentru Studii Strategice și Internaționale (CSIS).
Potrivit autorilor, acest lucru indică faptul „că SUA manifestă un favoritism semnificativ față de țările pe care le valorizează strategic”.
Această abordare nu este surprinzătoare, continuă Andrew Friedman, deoarece nu este neobișnuit ca Statele Unite sau alte state suverane să își susțină aliații pe arenele internaționale, chiar și în mijlocul unor decizii nepopulare, problematice sau abjecte din punct de vedere moral.
„Cu toate acestea, demonstrează amploarea sprijinului acordat regimurilor problematice în eforturile de a contracara inamicii geopolitici și, totodată, insistența asupra unui astfel de sprijin din partea tuturor elementelor procesului de elaborare a politicii externe a SUA.
Cu alte cuvinte, uneori, toți factorii de decizie în politica externă a SUA, inclusiv Departamentul Apărării, Departamentul de Stat și Comunitatea de Informații, au considerat valoroasă trecerea cu vederea a preocupărilor legate de drepturile omului.
Uniunea Sovietică, de la prăbușirea sa, în 1991, nu a mai reprezentat amenințarea principală pentru Statele Unite.
Acest rol a fost asumat de Republica Populară Chineză (RPC) în ultimii ani, ceea ce a dus la îngrijorări că drepturile omului și democrația, care au fost odinioară ignorate în eforturile internaționale de contracarare a Moscovei, ar putea fi acum ignorate în eforturile de contracarare a Beijingului”, scrie autorul analizei.
În acest context, un grup de senatori americani, condus de senatorul Chris Coons, a introdus Legea din 2025 privind combaterea amenințărilor ilegale din rețelele de peste mări ale RPC, numită și Legea COUNTER.
Acest proiect de lege ar „solicita Secretarului de Stat și Secretarului Apărării să dezvolte o strategie ca răspuns la intențiile Republicii Populare Chineze de a-și stabili baze globale”.
„Legea COUNTER prezintă concluziile conform cărora RPC încearcă să își extindă infrastructura logistică și de baze de peste mări pentru a permite (n.red. – Armatei Populare de Eliberare) să proiecteze și să susțină puterea militară la distanțe mai mari și o rețea logistică globală a Armatei Populare de Eliberare ar putea perturba operațiunile militare ale Statelor Unite pe măsură ce obiectivele militare globale ale RPC evoluează.
Pe lângă eforturile de a înființa noi baze militare, Beijingul își extinde influența în mare parte din Sudul Global, inclusiv prin eforturi semnificative în Africa, printr-o cooperare în materie de securitate din ce în ce mai strânsă. Luate împreună, faptele demonstrează importanța unei politici strategice coordonate pentru a combate aventurismul militar al Beijingului.
Proiectul de lege ar impune, de asemenea, puterii executive să procedeze cu urgența necesară pentru a aborda implicațiile strategice ale acțiunilor RPC, să reflecte o coordonare interinstituțională suficientă în ceea ce privește o problemă care necesită o abordare la nivelul întregului guvern și să identifice un meniu cuprinzător de acțiuni care ar influența procesul decizional al unui partener cu privire la acordarea accesului militar RPC la teritoriul său suveran.
Acest «meniu» implică istoria eforturilor SUA în contracararea obiectivelor expansioniste ale unei amenințări în creștere. Deși istoria Războiului Rece demonstrează până unde a mers guvernul SUA pentru a contracara influența percepută din partea unui rival geopolitic, aceste excese nu ar trebui repetate.
Eforturile de a influența procesul decizional al unei țări partenere nu ar trebui să se limiteze la acomodarea celor mai negative impulsuri ale guvernelor. Ele trebuie să implice, de asemenea, societatea civilă și indivizi al căror parteneriat este mult mai robust și pe termen lung, dar poate fi în contradicție cu interesele guvernelor, în special cele care nu răspund cerințelor cetățenilor lor”, avertizează Andrew Friedman.
Această abordare, care favorizează guvernele dictatoriale în detrimentul relațiilor cu civilii prin intermediul societății civile, repetă o dezbatere de lungă durată despre stabilitate versus drepturile omului și democrație, explică Friedman.
De-a lungul istoriei Statelor Unite, a existat o disponibilitate semnificativă de a colabora cu dictatorii la obiective comune de politică externă.
„Democrațiile sunt supuse unor preferințe politice în continuă schimbare. Acestea pot fi un răspuns la o schimbare administrativă, la schimbări ale moravurilor sociale sau la noi poziții în ordinea mondială, printre nenumărați alți factori.
Dictaturile sunt, de asemenea, în continuă schimbare, dar natura lor condusă în totalitate de elită poate însemna că preferințele politice sunt modificate de o elită limitată, ceea ce înseamnă că direcția politicii externe se poate schimba considerabil mai rapid. Acest lucru poate fi determinat și de anumite elemente, cum ar fi percepția unor abateri individuale, corupția sau relațiile individuale.
În contextul bazelor militare, deși societatea civilă ar putea fi îngrijorată de extinderea operațiunilor militare de către Beijing în interiorul unei țări din cauza unei potențiale corupții, de influența tot mai mare a RPC în procesul decizional al elitei unei țări sau de preferințele generale împotriva găzduirii de baze militare, aceste preocupări pot fi caracteristici, nu defecte, ale guvernelor autoritare.
Actorii corupți ar putea fi interesați de beneficiile pe care ei și cercurile lor apropiate le vor dobândi atunci când se construiește o bază militară. Aceștia ar putea vedea o oportunitate de a exploata competiția dintre marile puteri pentru beneficii mai mari prin construirea unei baze militare chineze în țară.
În cele din urmă, ar putea considera prezența armatei chineze ca o altă protecție pentru regimul lor dictatorial, îndepărtând țara de orice aparență de responsabilitate democratică”, continuă cercetătorul.
Relațiile solide cu populația unei țări sunt mult mai sustenabile și mai puțin supuse capriciilor unei elite. Acest lucru este valabil atât în aspectele pozitive, cât și negative.
O societate civilă care a fost consultată și inclusă în eforturile de descurajare a parteneriatelor ample cu Beijingul își va aminti de aceste eforturi, punctează Andrew Friedman.
„Uniunea Sovietică a avut succes în a alimenta un astfel de resentiment în țările partenere printr-o narațiune «anticolonială» , care a fost în mare parte înlocuită de eforturile Beijingului de a se prezenta drept o «voce puternică a Sudului Global».
Procesul decizional al SUA care îi marginalizează pe civili în favoarea dictatorilor nu va face decât să promoveze această narațiune.
Sondajele recente demonstrează o creștere a gradului în care țările din Sudul Global consideră Beijingul ca o influență mai pozitivă decât Washingtonul. Această tendință nu va fi inversată prin continuarea colaborării cu regimuri autoritare în detrimentul populațiilor civile.
Acțiunile potențiale propuse de societatea civilă ar trebui agregate cu acțiunile potențiale propuse de părțile interesate guvernamentale pentru a determina posibilele suprapuneri și domeniile în care atât guvernele, cât și populațiile ar fi convinse în mod adecvat, stabilind atât o apărare imediată împotriva unei potențiale stabiliri a forțelor armate din RPC, cât și o apărare durabilă împotriva viitoarelor parteneriate cu Beijingul în cazul în care natura regimului se schimbă.
Consultarea amplă și sprijinul acordat societății civile, demonstrând un parteneriat real cu cetățenii unei țări, alături de colaborarea cu factorii de decizie din elită, vor crea relații pe termen lung și durabile, mai degrabă decât acorduri pe termen scurt care pot fi inversate după capriciile unui regim autoritar”, încheie Andrew Friedman.
Foto – Profimedia Images
Citește și: