Omul după boală…

… promite că va fi mai bun, că – dacă scapă și de asta – dacă doctorii potrivesc leacul și ochii învață înapoi să spere, o să înțeleagă și el, simplu om, că viața nu e doar despre mândrie, despre da și nu, despre soldați și arme, despre războaiele pierdute de cei care ne-au aruncat în lume, o să înțeleagă și el, la acest nou început de drum, că unu plus unu fac doi, indiferent de câte viscole bat în calea matematicii și de câte neputințe se adună în jurul frazelor nescrise.

Și, câteva zile, câteva luni mai târziu, la buletinul de știri cu vești urâte, aflăm că omul, după boală, întors în viața de fiecare zi, întors în hainele de stradă, dă în cap altuia sau pornește un război care, cu puțin ghinion, ar putea să devină război mondial.

FLASH NEWS Compania Meta plătește 16,7 miliarde de dolari într-un proces istoric intentat de 29 de state americane

18:20

EXCLUSIV Este Iran mai rău pentru SUA decât Afganistan? Analista de politică externă Ioana Constantin-Bercean explică unde greșesc SUA

18:08

… jură că nu-i va uita pe medicii care i-au administrat substanțele salvatoare, face cruci largi la ieșirea din camera de gardă, spune că se va ruga pentru aceia care nu l-au uitat pe el, că, la prima problemă, va interveni cu argumente, că va apăra mereu sistemul care, oricum, e atacat din toate părțile, sistemul strâmb – pe care nu se preocupă nimeni să-l îndrepte.

Și, după câteva zile, omul, uitând de boală, și ajuns iar pe la spital cu vreun văr primar, începe să arunce spre doctori cu vorbe nedrepte, cu nemulțumiri, încruntări și înjurături. Redevine cel care atacă, fără să se întrebe de ce se întâmplă toate invers, redevine șef în brigada adversă, împotriva medicilor și nu împotriva acelora care îi fac pe doctori să se împiedice în propria meserie: guvernanți, șefi fără studii și tot așa.

… se preface, brusc, (sau se crede, fără prefăcătorie) apropiat de Dumnezeu, începe să-l simtă, să-l audă, să-l vadă, spune că va merge la fiecare Liturghie, că duminicile nu vor mai fi ale altcuiva, decât ale Bisericii, vrea să se considere un „ales” al Domnului, care nu a pierdut bătălia cu moartea, adică lupta pentru viață, care a primit șansa unui nou început și, iată, trăiește miracolul unei renașteri.

Sigur că și asta durează puțin, închinăciunea se scurge rapid, credința dobândită în timpul bolii se vindecă și ea, neștiind ce altceva să facă în trupul unui om care niciodată nu avusese timp să creadă.

După câțiva ani de mințită credință, omul își revine, se autoproclamă Dumnezeu al propriei ființe, crede că sănătatea lui e doar în mâinile sale și că nicio forță de dincolo de Ceruri nu poate să intervină, cu adevărat.

Omul după boală se desparte, pentru o perioadă, de vechile obiceiuri, pentru ca, după un timp, să se întoarcă la ele. Nicio pandemie, nicio epidemie, niciun mare dezastru medical nu ne va schimba.

După COVID-19, lucrurile stau la fel. Prin spitale, au mai rămas afișele lipite, despre măsuri de securitate pe care, nici în criză, nu le respecta toată lumea. Prin spitale, au mai rămas bidonașe cu dezinfectant, din anii de restricții și de măști pe gură, de când toți credeau că e sfârșitul lumii, de când omul bolnav, cu teamă în suflet, promitea că va fi mai bun, mai credincios, mai calm și, desigur, recunoscător.

Omul după boală e la fel ca omul de dinainte de boală.

Și țările – la fel.

Citește și:

Nevinovatul Mircea Beuran

Alarmă la 30 de minute

Iar picăm Bacalaureatul?

Încredere

Dreptul să nu spunem nimic