Mândria industriei românești, care a avut și 40.000 de angajați, e condamnată să devină o ruină. Istoria Sidex Galați, care riscă să intre în paragină, după 60 de ani de glorie, povestită de inginerul metalurgist Petru Ianc

Sidex Galați a fost timp de decenii perla siderurgiei românești și unul dintre cele mai importante centre industriale ale țării. Combinatul producea peste 8 milioane de tone de oțel pe an, aproviziona șantiere navale, fabrici de automobile, industria de apărare și proiecte strategice precum centrala nucleară de la Cernavodă. Avea legături feroviare, navale și rutiere pentru transportul materiilor prime și al produselor finite, precum și un sistem energetic integrat.

După 1989, schimbările economice, pierderea piețelor, datoriile, privatizarea și reducerea treptată a capacităților au schimbat radical destinul platformei industriale de la Galați. Doctorul inginer Petru Ianc, membru de onoare al Academiei de Științe Tehnice din România, a explicat, în exclusivitate pentru Gândul, cum a ajuns combinatul de la mândria siderurgiei românești la situația dramatică de astăzi.

ULTIMA ORĂÎntrebarea rămasă fără răspuns de patru ani: câți bani a dat România Ucrainei? Gândul a cerut un răspuns direct de la șeful diplomației de la Kiev

18:41

EMISIUNIGândul prezintă Best Of Ai aflat! Cu Ionuț Cristache – vineri, 6 noiembrie, de la ora 15.00

18:40

Începuturile combinatului siderurgic și alegerea Galațiului

Povestea Sidex începe în 1961, anul în care a fost demarată construcția combinatului de la Galați. Proiectul avea însă rădăcini din perioada interbelică când specialiștii au analizat oportunitatea construirii unui mare centru siderurgic în această zonă.

„Povestea Sidex-ului începe în 1961, când a început construcția, deși proiectul este mai vechi, este dinainte de Al Doilea Război Mondial, când profesorul universitar Alexandru Rău, care avea doctoratul la Aachen, în Germania, a apreciat că plasarea unui combinat în zona Galați ar fi o chestiune extraordinară. Avea deschidere, pe cale ferată, la rezervele de cărbune și minereu din Ucraina și Rusia, cum era atunci, iar pe de altă parte, pe cale navală, prin Dunăre și Marea Neagră, la rezervele mondiale de minereu și cărbune. În plus, zona era deschisă spre export.”

Poziția geografică oferea avantaje importante: acces la resursele de minereu și cărbune din est, legături pe Dunăre și prin Marea Neagră cu piețele internaționale, dar și posibilitatea exportului pe mare. Materiile prime puteau ajunge la Galați pe cale ferată sau navală, iar produsele finite puteau fi transportate către beneficiarii din țară și din străinătate. Primele șarje au fost produse în 1966–1967. În anii următori, SIDEX a devenit unul dintre cele mai importante obiective industriale ale României și un furnizor esențial pentru numeroase ramuri economice.

Cum a devenit Sidex Galați coloana vertebrală a industriei românești

În perioada sa de maturitate, atinsă în jurul anilor 1982-1983, combinatul de la Galați avea o capacitate de aproximativ 9 milioane de tone de oțel pe an și producea aproximativ 8-8,5 milioane de tone. Cea mai mare parte a producției, aproximativ 6-7 milioane de tone ajungeau pe piața internă, iar restul mergea la export.

Petru Ianc spune că Sidex nu era doar o fabrică de oțel, ci un motor care susținea o rețea industrială extinsă. Șantierele navale de la Mangalia, Constanța, Tulcea, Galați, Brăila și Orșova foloseau tabla produsă aici. La fel se întâmpla în industria de automobile, în construcția de vagoane, în industria de apărare și în sectorul energetic. Oțelul produs la Galați a fost folosit și la construcția podului Giurgeni–Vadu Oii, primul pod sudat din România, realizat în 1968–1969.

Nicolae Ceauşescu, la inaugurarea combinatului Sidex Galați. Sursa foto: Adevărul

Doctorul inginer amintește și proiecte de infrastructură și obiective strategice care au folosit oțel produs la Galați. Printre acestea se numără primul reactor al centralei nucleare de la Cernavodă, uzina de apă grea de la Drobeta-Turnu Severin și conductele de transport al gazelor naturale.

„De-a lungul anilor, vorbim până în anul 1990, Sidex-ul a fost coloana vertebrală a industriei românești. O serie de ramuri, sectoare industriale, și dau exemplu aici, construcțiile navale, cu toate șantierele navale, de la Mangalia, Constanța, Tulcea, Galați, Brăila, până la Orșova, erau aprovizionate cu tablă de la Sidex. Toată industria de vagoane, toată industria de automobile și mașini agricole, toată industria de apărare era dependentă de Sidex Galați, plus industria energetică”, explică Petru Ianc.

Combinatul avea și o infrastructură proprie care îi permitea să funcționeze ca un sistem industrial integrat. Dispunea de port mineralier la Galați, legături feroviare pentru transportul minereului și cărbunelui, fabrici de oxigen și o sursă proprie de energie electrică. O parte dintre gazele rezultate în procesul de producție erau reutilizate pentru obținerea energiei.

Aprovizionarea navală avea, la rândul ei, o importanță majoră. Navele care veneau dinspre Marea Neagră puteau ajunge la portul mineralier de la Galați prin Canalul Dunăre–Marea Neagră și apoi pe Dunăre. Această legătură asigura accesul combinatului la transportul maritim internațional și la materiile prime necesare producției.

La apogeu, la SIDEX Galați lucrau direct între 35.000 și 38.000 de oameni. Dacă erau incluși și angajații firmelor de mentenanță, precum și ai societăților care executau lucrări pentru combinat, numărul celor care depindeau de activitatea platformei ajungea la aproximativ 60.000.

După Revoluție, Sidex a trebuit să se adapteze la economia de piață

Schimbarea regimului politic din România a modificat radical și modul de funcționare al SIDEX. Petru Ianc amintește că, înainte de 1989, ministerele coordonau activitatea de aprovizionare, investițiile și exporturile. Combinatul avea în principal rolul de a produce oțel. După trecerea la economia de piață, societatea a trebuit să preia și responsabilități pentru care nu avea suficientă experiență: comerțul, vânzările, aprovizionarea și gestionarea propriului capital.

„Sidex-ul avea în principal rolul de producție. După 1989, ministerele s-au derobat de coordonarea companiilor, iar SIDEX-ul s-a separat, a devenit societate pe acțiuni, moștenind ce avea: depozite de minereu, minereu și cărbune, producția care era pe stoc sau în flux de fabricație. De asemenea, a moștenit și datorii, iar din punctul de vedere al capitalului de lucru a ajuns pe cont propriu, inclusiv în ceea ce privește comerțul. Oamenii de la SIDEX nu aveau experiență în comerț.

Până atunci, ei se ocupaseră de producție. Cei care au devenit directori erau foarte buni din punctul de vedere al producției, dar nu aveau deloc experiență în cea mai importantă funcție a unei întreprinderi din economia de piață, și anume funcția de vânzare.”

De la pierderea comenzilor la acumularea datoriilor. Cum s-a adâncit criza Sidex

După Revoluție și abandonarea politicii economice centralizate, piața internă s-a contractat, comenzile tradiționale au dispărut, iar destrămarea CAER a afectat relațiile comerciale pe care se baza o parte din producție. Combinatul a intrat într-o competiție globală pentru care nu fusese pregătit.

O altă problemă a fost generată de deprecierea monedei naționale. SIDEX cumpăra materiile prime în valută, în special în dolari, dar vindea o mare parte din producție pe piața internă, unde încasa lei. Tabla ajungea la beneficiari din România, care plăteau uneori după 60 sau 90 de zile. Între timp, deprecierea monedei naționale reducea valoarea sumelor încasate.

„Sidex-ul cumpăra materie primă pe valută, pe dolari, o vindea în țară pe lei, iar până încasa banii, leul pierdea din valoare. De exemplu, vindea de un dolar și un leu, iar când încasa leul respectiv, putea să mai cumpere doar 75 de cenți sau 50 de cenți”, povestește Petru Ianc.

În anii ’90, producția a oscilat, potrivit lui Ianc, între aproximativ 3 și 4 milioane de tone anual, mult sub nivelul din perioada de glorie. În același timp, numărul angajaților a crescut temporar, de la circa 38.000 la 41.000–42.000. Guvernele de după Revoluție au evitat să încurajeze o restructurare radicală a personalului, în contextul tensiunilor sociale și al protestelor din minerit și din alte ramuri industriale.

În acest fel, combinatul a acumulat datorii la buget, la furnizorii de energie și la alte instituții. Statul a tolerat această situație, susține Ianc, pentru a evita un conflict social de proporții.

În 1993, România a semnat Acordul European de asociere cu Comunitățile Europene, un pas important în apropierea de piața europeană. Pentru SIDEX, accesul la piețele externe și condițiile comerciale aplicabile produselor siderurgice au devenit elemente importante în strategia de export. Regimul concret al contingentelor și taxelor pentru produsele din oțel trebuie însă raportat la acordurile comerciale și la regulile aplicabile fiecărei categorii de produse.

Cum au apărut intermediarii și mecanismul de „căpușare” a Sidex

Pierderea clienților tradiționali, lipsa capitalului de lucru, inclusiv pentru plata salariilor, personalul supradimensionat și absența unei restructurări coerente au creat, în opinia lui Petru Ianc, un context favorabil pentru apariția intermediarilor. Unele firme care făceau comerț cu produse de import au ajuns să ofere combinatului bani pentru plata salariilor, în schimbul tablei pe care Sidex o avea în stoc.

„Veneau cu saci de bani obținuți din vânzarea televizoarelor de import și îi ofereau Sidex-ului bani de salarii și îi cereau să-i dea tabla pe care o avea pe stoc. Luau tabla, o încărcau pe vapoare și plecau pe Mediterană, la Genova, în alte porturi mediteraneene. Și veneau și ziceau: «Dom’le, am 10.000 de tone de tablă de vânzare».Dacă veneau 10 agenți, se crea în piață o ofertă de 100.000 de tone de tablă”.

În acest fel, intermediarii vindeau rapid, uneori la prețuri reduse, pentru a încasa valută pe tabla cumpărată în lei de la Sidex. Potrivit lui Ianc, mecanismul afecta prețurile și relația combinatului cu marii producători europeni, care aveau costuri de producție și investiții mai mari. În consecință, Sidex rămânea cu resurse financiare insuficiente pentru investiții și pentru funcționarea pe termen lung, dar și cu o imagine afectată pe piața europeană.

Privatizarea din 2001. Cum a ajuns Sidex în mâinile lui Lakshmi Mittal

În anii ’90 au existat mai multe tentative de preluare a combinatului. Petru Ianc amintește inclusiv interesul companiei americane U.S. Steel, unul dintre marii producători de oțel din Statele Unite, ai cărei reprezentanți au vizitat în două rânduri platforma de la Galați și au apreciat organizarea compactă a instalațiilor. Acesta spune că reprezentanții companiei nu au primit sprijinul necesar pentru discuții la nivel guvernamental și, în cele din urmă, U.S. Steel a preluat combinatul de la Košice, din Slovacia.

Privatizarea SIDEX a venit în contextul negocierilor României pentru aderarea la UE. Capitolul de concurență avea o importanță deosebită, iar siderurgia reprezenta unul dintre punctele sensibile. Comisia Europeană urmărea limitarea ajutoarelor de stat pentru industria oțelului, deoarece acestea puteau distorsiona concurența. Privatizarea combinatelor și restructurarea lor au reprezentat teme importante în negocierile de aderare.

Astfel, în noiembrie 2001, grupul LNM, controlat de omul de afaceri Lakshmi Mittal, a preluat 91,6% din acțiunile SIDEX. Tranzacția a venit după o perioadă în care combinatul acumulase datorii importante și avea nevoie de capital de lucru și de materii prime.

Lakshmi Niwas Mittal – CEO ArcelorMittal

Potrivit lui Ianc, o parte importantă a datoriilor către Ministerul Finanțelor, inclusiv cele legate de garanții guvernamentale, către bugetele de stat și locale, precum și a obligațiilor către furnizorii de energie și gaze, a fost ștearsă sau restructurată în cadrul procesului de privatizare. Au existat și facilități fiscale pentru noul proprietar.

După preluare, Mittal a negociat stingerea unor datorii, a început restructurarea personalului și a asigurat aprovizionarea cu materii prime. Producția a crescut, iar rezultatele financiare s-au îmbunătățit. Potrivit lui Ianc, valoarea datoriilor șterse în cadrul operațiunii a depășit un miliard de dolari.

Combinatul a revenit la profit. Comisia Europeană a monitorizat restructurarea

În 2002, combinatul a obținut un profit de câteva zeci de milioane de dolari, iar în 2003 și 2004 rezultatele au ajuns la sute de milioane, potrivit lui Petru Ianc. Producția a urcat la aproximativ 5,5 milioane de tone, aproape de capacitatea disponibilă după închiderea unuia dintre cele trei fluxuri tehnologice.

Ștergerea datoriilor, în valoare de peste un miliard de dolari, a fost considerată ajutor de stat pentru restructurare. Prin urmare, Comisia Europeană a impus o perioadă de monitorizare, între 2005 și 2008, pentru a verifica dacă ajutorul fusese folosit în scopul modernizării, al creșterii performanțelor financiare și al îmbunătățirii competitivității. România și echipa de monitorizare desemnată de Comisia Europeană au întocmit rapoarte periodice care trebuiau să confirme rezultatele financiare și de producție.

Combinatul siderurgic de la Galați

„În toată această perioadă, Sidex-ul a avut o producție între 5,5 și 5,8 milioane de tone, cu performanțe economice la nivelul copaniilor vest-europene. În martie 2009 a prezentat ultimul raport, care descria situația din 2008. Comisia a acceptat că Sidex-ul nu trebuie să returneze ajutorul de stat, că acesta a fost folosit pentru competitivitate fiind ridicată monitorizarea Sidex”.

În paralel, Mittal și-a extins prezența în siderurgia europeană. Grupul a preluat mai multe combinate din Polonia, Cehia și Ungaria, iar ulterior a fuzionat cu Arcelor. În acest fel, SIDEX a ajuns parte a unui grup internațional mult mai mare, cu decizii strategice privind aprovizionarea, comerțul și investițiile care se luau centralizat, la nivelul grupului.

Această schimbare a modificat și raporturile dintre combinatele din interiorul grupului. Competiția nu se mai purta doar cu marii producători din afara grupului, ci și între unitățile sale industriale. Deciziile privind investițiile și producția țineau cont de condițiile economice din fiecare țară, inclusiv de prețul energiei electrice și al gazelor naturale, de taxe și de costurile de operare.

Închiderea cocseriei în 2009, lovitura care a redus capacitatea combinatului

Criza economică din 2008 a redus la nivel global comenzile pentru oțel. În acest context, grupul ArcelorMittal a decis, la mijlocul anului 2009, după ridicarea monitorizării europene, închiderea cocseriei de la Galați. Explicația prezentată la vremea respectivă, potrivit lui Ianc, a fost lipsa comenzilor și costul ridicat al menținerii instalației în funcțiune.

Oprirea cocseriei a avut însă consecințe mult mai mari decât o simplă reducere temporară a cheltuielilor. Combinatul a devenit dependent de importurile de cocs, în condițiile în care infrastructura portuară și logistică nu permitea aprovizionarea cu volume suficient de mari pentru menținerea producției din trecut.

„Închiderea cocseriei înseamnă import de cocs. Infrastructura combinatului nu permite importul a mai mult de un milion de tone de cocs. Un milion de tone de cocs nu poate face mai mult de două milioane de tone de fontă și, respectiv, oțel. Deci, practic, prin închiderea cocseriei, capacitatea de producție a Sidex-ului a scăzut de la șase milioane la două milioane”, explică Petru Ianc.

Potrivit estimării lui Ianc, închiderea cocseriei a însemnat pentru România pierderea unei capacități industriale de aproximativ patru milioane de tone de oțel. El evaluează valoarea acestei capacități la circa patru miliarde de euro, echivalentul investiției necesare pentru construirea unei capacități similare. În plus, ArcelorMittal ar fi obținut câteva sute de milioane de euro din valorificarea certificatelor de emisii asociate activității combinatului. Valoarea și mecanismul acestor venituri trebuie verificate în documentele privind alocarea și tranzacționarea certificatelor de emisii, înainte de publicare.

Petru Ianc povestește că partea română a ridicat problema pierderii unei capacități de aproximativ patru milioane de tone, însă proprietarul a prezentat un program de modernizare care ar fi trebuit să readucă producția la peste șase milioane de tone, iar promisiunile nu s-au concretizat.

De la Mittal la Liberty. Promisiuni de investiții și o nouă prăbușire

În anul 2019, combinatul a trecut în proprietatea Liberty Steel, grupul controlat de omul de afaceri Sanjeev Gupta. La acel moment, combinatul mai avea o capacitate operativă de producție de aproximativ două milioane de tone pe an și circa 5.000 de angajați, iar noul proprietar anunța planuri de investiții și o creștere a producției.

Sanjeev Gupta și Marian Neacsu

Unul dintre cele mai importante proiecte anunțate de Liberty viza trecerea la tehnologii moderne, în conformitate cu obiectivele Green Deal, cu emisii mai mici de carbon. Producția tradițională, prin furnale și cocserii, generează emisii importante de dioxid de carbon. Fabricarea unei tone de oțel prin această tehnologie poate produce aproximativ două tone de CO2.

„Pentru trecerea de la actuala tehnologie, de la cocserie-furnale, la o tehnologie cu emisii scăzute de carbon, adică prin utilizarea, în loc de cocs, a hidrogenului sau a unor combinații de hidrogen și gaz natural, sunt necesare investiții uriașe, aproape un miliard de euro pentru un milion de tone de oțel.”

Istoria împrumuturilor Liberty. Unde s-au dus banii dedicați investițiilor?

În 2023, după oprirea producției și invocarea dificultăților generate de scăderea pieței oțelului, de efectele pandemiei și de războiul din Ucraina, Liberty a obținut un împrumut de 142 de milioane de euro de la EximBank, printr-o schemă destinată companiilor afectate de conflictul din Ucraina. Banii erau destinați repornirii furnalului 5 și reluării producției.

Statul român a garantat împrumutul. Un an mai târziu, în decembrie 2024, a fost acordată o altă garanție de stat, pentru un împrumut de 150 de milioane de euro contractat de Liberty Tubular Products Galați, societate controlată de grupul Liberty și care operează tot pe platforma industrială de la Galați.

S-a spus că banii sunt pentru repornirea producţiei, astfel încât să se ajungă la 172.000 de tone de oţel pe lună. Nu se știe unde sunt banii, căci pe directorul general Radu Ionescu (aflat la conducere între noiembrie 2023 și iulie 2025) nu-l întreabă nimeni nimic. Ce se știe, însă, este că Sidex-ul este în continuare cu producția oprită.

Un combinat cu o istorie industrială uriașă, dar fără o soluție de salvare

Datoriile către bănci, bugete și furnizori, alături de necesarul uriaș de investiții pentru modernizare, în conform cu cerințele GreenDeal, fac dificilă găsirea unui cumpărător care să poată repune platforma pe picioare, spune Petru Ianc.

În prezent, fostul Sidex nu mai are nici capacitatea de producție, nici forța economică din perioada sa de glorie și, în curând, riscă să nu mai aibă nici personalul calificat necesar pentru repornire. De la un combinat care producea peste opt milioane de tone de oțel pe an, adică mai mult de jumătate din producția de oțel a României, și susținea o rețea industrială extinsă, inclusiv zeci de mii de locuri de muncă, platforma de la Galați a ajuns la oprirea producției și la acumularea unor datorii care complică orice tentativă de relansare.