Luat din ORFELINAT de o familie de români, și-a găsit mama biologică după 33 de ani, în ISRAEL: „I-aș reproșa lui Dumnezeu că nu mi-a dat două inimi”

„Iubesc lumea și românii din toată inima mea. Singurul reproș pe care i l-aș face lui Dumnezeu este că nu mi-a dat două inimi, să am una pentru România și una pentru Israel. Dar o împart cum pot și eu pe asta”, mărturisește Gabriel Finkelstein Mustață, un israelian cu origini și suflet de român, a cărui poveste de viață poate fi un emoționant scenariu de film.

Vezi galeria foto
20 poze

Absolvent al Academiei de Teatru și Film și al unui master în Cultura Ebraică și Iudaism în cadrul Universității București, Gabriel Finkelstein Mustață este un excelent orator. Cu sufletul unui artist-muzician își spune povestea, descriind o contopire perfectă între miracole și un destin care i-a conturat într-un mod ireal traseul vieții.

Într-un interviu acordat Gândul, acesta a vorbit despre povestea sa fabuloasă de viață, care l-a transformat și l-a modelat în omul care este astăzi, la cei 65 de ani.

EXCLUSIV Ce s-a întâmplat cu manelistul care și-a măcelărit soția, după ce judecătorii l-au eliberat cu mult înainte de termen. O înjunghiase de 11 ori

05:00

SPORT FCSB – Dinamo 0-0 | Gigi Becali: „Mingea doar la ei! Noi ne-am apărat bine”

00:41

Gabriel Finkelstein Mustață era un bebeluș în momentul în care viața i s-a schimbat ”la 1.180 de grade”, așa cum îi place să spună. A avut o șansă unică, poate cu care unii nu se întâlnesc niciodată în viață, dar care lui i-a schimbat pentru întotdeauna destinul.

Dintr-un orfelinat din România, cu aproape 100 de copii, a fost ales de o familie care-și dorea cu ardoare să înfieze un suflet. O familie cu posibilități materiale, care i-a oferit tot ceea ce nu credea vreodată că este posibil și de care l-a legat o mare dragoste.

După 33 de ani, viața a vrut să-și întâlnească și să-și cunoască mama naturală, care locuia în Israel și care îl lăsase cândva – justificând pe o bucată de hârtie că mai are alți doi copii de crescut – într-un orfelinat din România. Așa se explică și asocierea numelor Finkelstein și Mustață purtate de Gabriel.

„Am fost descoperit într-un orfelinat din România de o familie, ei mi-au devenit ulterior părinți”

Gabriel Finkelstein Mustață – cetățean de onoare în Turnu Severin, orașul natal al tatălui său adoptiv – recunoaște că cea mai mare realizare a sa este aceea că a reușit să fie în această viață, deopotrivă, un bun evreu și un bun român.

Nu a uitat nicio clipă de unde a plecat, iar România a rămas alături de sufletul său. După tragedia de la Colectiv, Gabriel Finkelstein Mustață s-a implicat activ să-i ajute – cu intervenția unor medici de excepție din Israel, dar și cu donații obținute după un concert susținut – pe cei aflați într-o situație critică.

„Revenind la povestea mea și la destinul meu, indiscutabil aș face o mică paranteză, deoarece există pe lume tragedii, dar și întâmplări minunate. Eu nu am pretenția că povestea mea este deasupra tuturor, dar indiscutabil este o poveste excepțională. În urmă cu 63 de ani, am fost descoperit într-un orfelinat din România de o familie și ei mi-au devenit ulterior părinți. Și nu orice părinți. Am avut o șansă mai mult decât una la un milion și în felul ăsta a început viața mea.

După 33 de ani, mi-am descoperit mama naturală și doi frați aici în Israel, în orașul Așkelon. După ce părinții mei din România, părinții adoptivi, au decedat, am decis să mă repatriez – Israelul fiind țara mea în calitate de evreu -, deși eu nu m-am dezis niciodată de România. Dar așa se explică prezența mea aici. M-am gândit că am trăit jumătate de viață în România, să mai trăiesc jumătate de viață și în Israel.”

„Mama mea ar fi fost în stare să-și dea viața, o mână, tot numai pentru mine. Am avut o șansă fantastică”

Gabriel Finkelstein Mustață a vorbit despre povestea sa de viață impresionantă și despre cum a ajuns să-i aibă părinți pe Neta și pe Dumitru Mustață, oamenii care l-au luat dintr-un orfelinat și care i-au oferit cea mai frumoasă viață posibilă.

Își amintește cu emoție că mâna lui mică, de bebeluș, a fost cea care i-a prins, ca un strigăt firav de disperare – printre barele țarcului unde stătea – paltonul doamnei Mustață, cea care avea să-i devină mamă. Femeia care l-a iubit cu toată ființa ei și care ar fi făcut orice să-l vadă fericit.

Dumitru Mustață, tatăl și stâlpul familiei, a fost reprezentantul Agenției de Navigație Română prin ambasadă 30 de ani la Viena, stingându-se la 59 d ani, în urma unui infarct.

„Revenind la povestea vieții, probabil că ați observat când m-ați contactat că numele meu este Gabriel Finkelstein Mustață. Asocierea aceasta dintre Finkelstein și Mustață, indiscutabil, este una paradoxală pentru oricine. Mulți iau Mustață ca pe o poreclă, mai ales că are și o tentă ușor umoristică. Acest lucru se datorează familiei Neta și Dumitru Mustață, părinții mei adoptivi. Ei n-au avut, timp de 17 ani de căsătorie copii, dar și-au dorit enorm. La un moment dat, un prieten foarte apropiat, doctorul Bucea, le-a spus că în fiecare sâmbătă și duminică are câteva ore la un orfelinat și că pot veni și ei.

Mama și-a exprimat inițial dorința să adopte o fetiță. Într-o zi, au mers la acest orfelinat, bineînțeles cu emoția firească pentru o familie care hotărăște să facă acest pas. Și când au intrat în salonul cu copii, unde erau 80 – 100 de pătuțuri, pur și simplu s-au blocat. Viitorul meu tată n-a mai putut să facă nici măcar un pas. În primul rând, din cauza  mirosului insuportabil. Noi, toți copiii de acolo, pluteam în propriile noastre mizerii. Să nu spun mai mult, să păstrăm o decență a limbajului, dar probabil că înțelegeți. Doamna Mustață, viitoarea mea mamă, puțin mai încrezătoare, a început să meargă printre aceste pătuțuri, uitându-se la fiecare copil, stânga-dreapta.

Nu exista un criteriu de alegere ca să spui: uite, ăsta este mai deștept, ăsta este mai frumos. Eram toți, aș spune, o mocirlă, să-mi fie iertat termenul, dar este real. În momentul în care doamna Mustață a ajuns în dreptul pătuțului meu, eu am întins mâna printre barele acelui țarc și am prins-o de palton. S-a întors către mine, s-a uitat la tata, s-a uitat și către doctor, care i-a strigat de la capătul salonului: « Doamna Mustață, vedeți că este vorba de un băiețel, dumneavoastră vreți fetiță. » Și atunci mama s-a uitat din nou către mine, spunând : «Nu-i nimic, doctore! El ne-a ales pe noi, nu noi pe el. Pe el îl luăm».

Mi s-a făcut bagajul și am plecat acasă la familia Mustață, unde într-o noapte am avut 17 sau 18 pijamale în garderobă, la cele opt luni de zile cât aveam eu atunci. Așadar, viața mi s-a schimbat nu cu 180 de grade, cu 1.180 de grade.

Încet-încet, am început o viață în familia Mustață. M-au divinizat, m-au adorat. Mama mea ar fi fost în stare să-și dea viața, o mână, tot numai pentru mine. Am avut o șansă fantastică. La doi anișori, am plecat cu părinții mei la Viena și am stat patru ani. După aceea ne-am întors în țară, pentru că eu trebuia să încep școala primară”, a povestit Gabriel Finkelstein Mustață un crâmpei din viața sa.

„Am sădit un copac la Ierusalim în memoria părinților mei Neta și Dumitru Mustață”

Gabriel Finkelstein Mustață mărturisește că imensa dragoste pe care a primit-o de la mama sa adoptivă, Aneta, l-a făcut să-i fie alături necondiționat și s-o îngrijească mulți ani de zile, când aceasta a fost diagnosticată cu Alzheimer, o maladie necruțătoare.

Alături de familia Mustață, viața lui Gabriel a fost presărată cu multă realizări profesionale și momente frumoase. I-au plăcut actoria și muzica, iar părinții săi adoptivi au investit în pregătirea sa. A învățat, astfel, să cânte la chitară, la pian și la acordeon. A participat și la Festivalul de la Mamaia, muzica fiind întotdeauna aproape de sufletul său.

„Timpul a trecut, iar eu am terminat un liceu de prestigiu din Drobeta-Turnu Severin, în orașul natal al tatălui meu, Liceul «Traian», unde am 40 de colegi, numai băieți – am fost o clasă de băieți – și ne vedem cu o regularitate fără margini din cinci în cinci ani. Anul trecut am fost după 45 de ani, dar din cinci în cinci ani, din 30-40 de colegi, dacă au lipsit doi, trei și bineînțeles câțiva care nu mai sunt printre noi. Am fost o clasă foarte unită. Merită toți un salut din partea mea, dacă vor citi aceste rânduri.

Revenind, am dezvoltat încă din copilărie aptitudini actoricești și muzică. Părinții mei mi-au pus profesor, am învățat chitară, pian, acordeon. Spre anii ’80, am mers către Institutul de Teatru – am intrat după cinci încercări nereușite – și am terminat la clasa Florin Zamfirescu. Ulterior, am făcut un master în cultura iudaică și în iudaism la Universitatea București și m-am înscris apoi la un doctorat la Montpellier, pe care l-am abandonat ulterior. Trecuseră anii, între timp mă mutasem în Israel. Regretata mea mamă adoptivă, doamna Mustață, s-a confruntat cu un diagnostic cumplit, un Alzheimer, și am rămas lângă ea noapte și zi, ani și ani la rând.

Am o diplomă foarte frumoasă cu care pot să mă laud, pentru că am sădit un copac la Ierusalim în memoria părinților mei Neta și Dumitru Mustață. Am câteva lucruri cu care pot să mă mândresc. Am fost și la Festivalul de la Mamaia, cânt muzică ușoară. În primii ani, când nu am reușit la facultate, am cântat un an și opt luni de zile la Opereta din Craiova, care la vremea aceea se numea Teatrul Liric din Craiova. Am cochetat cu muzica foarte tare, inclusiv cu canto clasic și cu muzica clasică.”

„Din acel moment, subiectul adopției mele a devenit tabu”

Soții Mustață i-au spus adevărul despre faptul că este un copil adoptat la vârsta de 13 ani. A fost un moment ințiat de tată, care s-a lăsat cu plânsete și cu o evadare în șifonierul familiei a puștiului Gabriel de atunci.

Totul a avut un final fericit, iar cei trei s-au îmbrățișat ca întotdeauna, subiectul adopției devenind pentru mulți ani unul tabu în familia Mustață.

„Între mine și părinții mei adoptivi a fost o iubire așa de mare încât eu și astăzi povestesc toată această întâmplare ca și cum n-ar fi fost a mea. Atât de tare i-am simțit pe acești oameni părinții mei. Iar părinții mei adoptivi mi-au spus adevărul când eu aveam 13 ani și au trăit cu teamă ca nu cumva, de undeva, din iarbă verde, să apară mama biologică și să-mi strice destinul, să mă bulverseze. Iar tatăl meu i-a spus mamei mele: « Neta, trebuie să-i spunem copilului adevărul, să nu fie luat prin surprindere. » Pe de altă parte, sigur că le era teamă de vecini, de prieteni, de copiii de la școală.

Însă, pe mine nu m-a deranjat niciodată un coleg, un vecin sau vreun prieten cu acest detaliu. Așa că tatăl meu a decis într-o duminică dimineață să-mi spună adevărul. Este o poveste pe care un regizor ar putea să o pună în scenă, pentru că este o imagine superbă. Eram în salon – la o masă lungă de vreo 4- 5 metri, iar în capul ei mă jucam cu o mașinuță. Aveam 13 ani, iar tatăl meu era așezat în capătul opus.  Și la un moment dat îmi spune: « Danule – mie, acasă, părinții îmi spuneau și Dan -, aș vrea să-ți spun ceva, să vorbim ca între bărbați».

Eu nu l-am tratat cu atenție, doar mașinuța era pentru mine importantă. Și atunci el a continuat spunându-mi: «Dragul meu, tu nu ești copilul nostru natural, dar asta nu schimbă cu nimic dragostea dintre noi, dar trebuie să știi». În momentul acela, mașinuța s-a oprit brusc, a murit motorul. Închipuiți-vă un regizor ce ar putea face cu aceste imagini. Eu m-am uitat către el, m-a bufnit plânsul, am fugit și m-am ascuns în șifonier. Mama a venit din bucătărie, a început să-i facă reproșuri tatălui meu că sunt prea tânăr, că nu trebuia să-mi spună, că nu a mai avut răbdare.

La un moment dat, tata îi spune mamei: «Neta, ce ne facem dacă nu mai iese de acolo? » Și atunci mama, cu o nonșalanță în periplul acelor replici minunate pe care le-a dat toată viața – te uimea cu chestia asta – a spus: «Mișu, iese, dragă, că i se face foame». Și într-adevăr, după câteva minute, am ieșit și ne-am îmbrățișat, ne-am pupat. Din acel moment, subiectul adopției mele a devenit tabu. N-am mai vorbit despre asta în casă, ani la rând, nicio vorbă. Mama spunea că noi am construit împreună un castel în care nu are nimeni voie să intre cu bocancii. În felul ăsta, am aflat despre existența mea ca și copil adoptiv în viața familiei Mustață.”

Gabriel Finkelstein Mustață, o viață de film: „Am înțeles că undeva pe planeta asta s-ar putea ca eu să mai am doi frați”

Mama sa biologică, pe care a cunoscut-o la 33 de ani, într-un oraș din Israel, a murit acum șapte ani. Deși viața i-a separat, după ce l-a abandonat într-un orfelinat, Gabriel Finkelstein Mustață a vrut să-i ofere un loc de veci onorabil celei care i-a dat viață.

„Încet-încet, părinții mei adoptivi mi-au arătat și un certificat de naștere pe care era scris Gabriel Finkelstein, mama Eliza Finkelstein, tatăl necunoscut. De asemenea, doctorul Bucea a dat familiei Mustață o hârtie scrisă de mână, caligrafică, în care era o declarație a Elizei, mama mea naturală, care spunea: « Eu, subsemnata Finkelstein Eliza, dau spre creștere pe Gabriel, întrucât mai am doi copii.» Am înțeles că undeva pe planeta asta s-ar putea ca eu să mai am doi frați.

Niciodată, până la 33 de ani, n-am știut dacă mai sunt doi băieți, două fete, dacă sunt un băiat și o fată. În ’83, tatăl meu adoptiv a murit la 58 – 59 de ani, brusc, pe stradă. A făcut un infarct care ne-a terminat, ne-a distrus viața și mie, și mamei, ne-a lăsat fără stâlpul casei, mai ales că el era mai mult decât un stâlp pentru noi. Și atunci prăbușirea noastră a fost mult mai grea, mai dramatică. 

Cât despre mama mea biologică din Israel, a murit în urmă cu șapte ani. Interviul dumneavoastră poate avea și o lecție de viață. Eu, cel care am fost aruncat la un orfelinat – pentru că ăsta este cuvântul sau părăsit la un orfelinat -, am fost cel care a contribuit la monumentul funerar, ca să aibă un loc de veci onorabil. Viața bate filmul!”, a dezvăluit Gabriel Finkelstein Mustață din impresionanta poveste de viață.

Micul muzeu cu artefacte românești de peste 150 de ani, în salonul lui Gabriel Finkelstein Mustață

Postările sale de pe Facebook, în care vorbește despre teroarea unui război ce pare fără final, sunt scrise într-o notă de umor, tocmai pentru a ridica moralului cititorului, într-o existență  în care sunetul alarmelor te trimite de urgență în adăpostul de unde-ți iei ultima șansă pentru a rămâne în viață.

Gabriel Finkelstein Mustață mărturisește că cea mai mare spaimă a sa, în timp ce coborâse în adăpost, a fost aceea că micul său muzeu cu artefacte românești de peste 150 de ani, adăpostit în salonul casei, să nu fi fost distrus de deflagrația puternică.

Sunt obiecte unice, moștenite de la tatăl său adoptiv, cu o valoare sufletească inestimabilă. Acum, așteaptă ca lucrurile să se mai liniștească, pentru a putea face mai multe donații cu unele dintre aceste obiecte pentru Muzeul Porților de Fier din Drobeta-Turnu Severin, orașul părinților săi adoptivi, soții Mustață.

„Primul lucru pe care l-am făcut a fost să intru în salon. De ce? Pentru că – profit de această ocazie a discuției cu dumneavoastră și vă spun – adăpostesc în salonul meu un mic muzeu cu artefacte românești de peste 150 de ani.

Am făcut deja o donație la Muzeul Porților de Fier din Drobeta-Turnu Severin și urmează probabil în lunile, săptămânile următoare, când vor începe transporturile, să trimit către muzeu donația mea, care reprezintă o timonă – adică o cârmă de vapor – un clopot și sirena, inclusiv alte elemente cum ar fi barometre de epocă ce au aparținut toate primului vas cu zbaturi de pe Dunăre, «Decebal». Din păcate, acum zace într-o uitare nepermisă și de neiertat în Portul Orșova și s-a furat de pe el tot metalul care s-a putut fura, a rămas o ghenă de gunoi.

Tatăl meu, cu 60 de ani în urmă, a achiziționat aceste obiecte în Portul Orșova și ele au înfrumusețat casa noastră de la București și de la Turnu Severin, unde am avut locuința părinților mei. Mai am o expoziție splendidă de flori de mină, minereuri – cred că este unică sau aproape unică în zona mea, aici, dar și alte obiecte speciale care sunt de suflet, spre exemplu un șah de fildeș care are 65 de ani”, a mai spus Gabriel Finkelstein Mustață.

Israelienii, sub teroarea alarmelor

Israelul și Iranul continuă confruntările militare, fiind semnalate explozii în Tel Aviv, Ierusalim și Teheran, iar regimul islamist iranian i-a transmis președintelui american, Donald Trump, că negocierile pe tema programului atomic sunt „fără sens.”

Operațiunea denumită „Rising Lion” a implicat peste 200 de avioane de luptă israeliene care au lovit aproximativ 100 de ținte pe tot teritoriul Iranului, cu peste 330 de muniții.

Operațiunea Israelului a avut loc în contextul în care negocierile dintre SUA și Iran privind programul nuclear avansat al Iranului păreau să fi ajuns într-un impas și imediat după ce Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA) a concluzionat că Teheranul și-a încălcat obligațiile de neproliferare nucleară.

Sursa foto și video: arhiva Gabriel Finkelstein Mustață

CITIȚI ȘI:

Un român stabilit în Israel și-a pierdut casa în urma ATACURILOR cu rachete: „Praf și pulbere s-a făcut tot; totul s-a dus în noaptea asta”

EXCLUSIV | Israelienii își vor ostaticii acasă, dar speră ca armistițiul cu Hamas să fie provizoriu. „Este un RĂZBOI psihologic, pe nervii noștri”

Israelul continuă CONFRUNTĂRILE cu Iranul/ Teheranul amenință SUA, Franța și Marea Britanie

EXCLUSIV | Viața printre alarme și rachete trase la ore fixe, după masacrul Hamas. Româncă din Israel: „Mi se pare o realitate complet nebună”

EXCLUSIV | Scrisoarea sfâșietoare a unei mame în memoria fiicei, ucisă de Hamas: „Am îngropat floarea noastră frumoasă”/ „O durere nesfârșită”