Genetica poate influența modul în care ne afectează traumele. Ce au descoperit cercetătorii

O nouă cercetare sugerează că genele unei persoane ar putea contribui la explicarea motivului pentru care unii indivizi dezvoltă tulburare de stres post-traumatic (PTSD) după o traumă, în timp ce alții rămân „rezilienți”.

Studiul, condus de cercetători de la King’s College London, a constatat că factorii genetici pot influența cât de puternic reacționează oamenii la diferite tipuri de traume, în special la experiențele care au loc în timpul copilăriei.

Sursă foto: Shutterstock

Rezultatele sugerează că anumite gene ar putea crește vulnerabilitatea la PTSD în urma unor evenimente traumatizante specifice, deși experții subliniază că genetica singură nu poate prezice cine va dezvolta această afecțiune, scrie Newsweek.

INEDIT De ce mirosim cărțile înainte să le citim? Explicația științifică din spatele unui gest comun

18:43

După ce a promovat intens politicile verzi în Parlamentul European, premierul desemnat Siegfried Mureșan conduce în România un Golf VI vechi de 15 ani, adus din Germania second-hand, Diesel, cu posibile probleme la motor. Mecanic din București: „Să verifice injectoarele!”

18:34

„Știm că oamenii diferă în ceea ce privește răspunsul lor la traume, cel mai frecvent răspuns fiind reziliența”, a declarat pentru Newsweek dr. Jonathan Coleman, lector senior în genetică statistică la King’s și autorul principal al studiului. „Acest lucru sugerează că vulnerabilitatea diferă de la o persoană la alta, iar o posibilă sursă a acestei diferențe este genetica, alături de sprijinul social, experiențele de viață și alți factori non-genetici.”

Coleman a spus că cercetările anterioare identificaseră modificări ale ADN-ului care apar mai frecvent la persoanele cu PTSD, însă noul studiu merge mai departe.

„Arată că efectul unora dintre aceste modificări genetice pare să fie mai puternic la persoanele care au trecut prin anumite evenimente traumatizante”, a spus el.

Nu toți cei care trec prin traume dezvoltă PTSD

PTSD se poate dezvolta după expunerea la evenimente traumatizante, însă nu toți cei care trec printr-o traumă ajung să dezvolte această tulburare. Simptomele includ în mod frecvent flashback-uri, coșmaruri și gânduri intruzive, evitarea amintirilor sau a lucrurilor asociate cu evenimentul, precum și sentimente persistente de stres, panică sau teamă.

Cercetătorii au înțeles de mult timp că atât factorii de mediu, cât și cei genetici joacă un rol în determinarea riscului. Cu toate acestea, era mai puțin clar dacă diferitele tipuri de experiențe traumatizante interacționează în moduri diferite cu riscul genetic.

Studiul, publicat în European Journal of Psychotraumatology, a încercat să răspundă acestei întrebări analizând interacțiunile dintre gene și mediu în cazul unei game largi de experiențe potențial traumatizante.

Cercetătorii au analizat date genetice și privind sănătatea mintală de la 144.702 de participanți proveniți din UK Biobank și din trei studii ale National Institute for Health and Care Research.

Participanții au completat evaluări privind simptomele PTSD și au raportat dacă au trecut prin 11 forme diferite de traume în timpul copilăriei și la vârsta adultă.

Experiențele din copilărie au inclus abuz emoțional, neglijare emoțională, abuz fizic, neglijare fizică și abuz sexual. Traumele din perioada adultă au inclus accidente grave, boli grave, agresiuni sexuale, infracțiuni violente, expunerea la război și asistarea la moartea unei persoane.

Echipa a analizat interacțiunile dintre traume și riscul genetic la trei niveluri de detaliu genetic: scorurile generale de risc poligenic, genele specifice și variantele genetice individuale.

Traumele din copilărie s-au evidențiat

Cercetătorii au descoperit că traumele din copilărie au fost asociate mai puternic cu simptomele PTSD decât traumele experimentate la vârsta adultă. Experiențele din copilărie au prezentat, de asemenea, în medie, interacțiuni mai puternice între gene și mediu, sugerând că factorii genetici ar putea juca un rol deosebit de important în modul în care oamenii răspund adversităților la începutul vieții.

Una dintre cele mai importante descoperiri ale studiului a fost diferența dintre abuz și neglijare.

În timp ce abuzul în copilărie a prezentat cea mai puternică asociere generală cu simptomele PTSD, neglijarea în copilărie a părut mai predispusă să interacționeze cu factorii de risc genetici.

Neglijarea emoțională și fizică din copilărie a demonstrat interacțiuni mai mari între gene și mediu decât abuzul din copilărie, indicând faptul că genetica ar putea juca un rol mai important în determinarea gravității cu care anumite persoane sunt afectate de neglijare.

Cercetătorii au identificat, de asemenea, mai multe gene care păreau să interacționeze puternic cu anumite tipuri de traume. Printre acestea s-a numărat FAM120A, o genă implicată în procese cerebrale asociate fricii și stresului. Studiul a constatat că FAM120A a interacționat semnificativ mai puternic cu neglijarea emoțională din copilărie decât cu oricare dintre celelalte tipuri de traume analizate.

Dr. Manuela R. Kouakou, medic cu doctorat în genetică psihiatrică și masterat în neuroștiințe, a spus că rezultatele evidențiază diferențe importante care sunt adesea trecute cu vederea.

„Ceea ce este interesant aici este că riscul genetic pentru PTSD nu pare să se manifeste în același mod pentru fiecare tip de traumă”, a declarat ea pentru Newsweek. „Persoanele cu un risc genetic mai ridicat au avut o creștere mai mare a simptomelor PTSD după traumele din copilărie decât după evenimentele care au avut loc la vârsta adultă.”

Ce avertizează specialiștii

Kouakou a avertizat că rezultatele nu trebuie interpretate ca o dovadă că neglijarea este în mod necesar mai dăunătoare decât abuzul.

„Există o nuanță care este ușor de trecut cu vederea”, a spus ea. „Abuzul în copilărie a avut, în general, legătura mai puternică cu simptomele PTSD. În cazul neglijării, însă, genetica unei persoane a părut să conteze mai mult pentru cât de grav a fost aceasta afectată.

„Studiul ne spune, de fapt, cine ar putea fi mai vulnerabil după neglijare.”

Ea a avertizat, de asemenea, împotriva supraestimării puterii predictive a geneticii.

„Aș fi precaută în ceea ce privește prezicerea persoanelor care vor dezvolta PTSD”, a spus Kouakou. „Scorul de risc genetic a explicat doar aproximativ 2% din diferențele dintre persoane în ceea ce privește simptomele.

„Este un lucru important de știut din punct de vedere științific, dar nu l-ai putea folosi pentru a spune ceva despre un individ.”