INTERVIU | Crina Semciuc, despre filmul „Oameni de treabă”: „Mi-a plăcut să joc rolul unui personaj care, într-o situație critică, a ales să țină ochii deschiși și să se lupte cu oameni foarte puternici”

Despre Crina Semciuc s-ar putea scrie o carte, fără exagerare. Actrița este extrem de talentată, provine dintr-un mediu care i-a cultivat și încurajat talentul, este cunoscută de la 18 ani datorită unui popular serial de televiziune în care a jucat, după care au urmat roluri remarcabile. Crina este și un om cald, onest și are o candoare incredibil de bine păstrată într-o lume în care oamenii par mai degrabă să se rănească unii pe alții decât să se înțeleagă și să se aprecieze.

Cel mai recent rol în film, cel al Cristinei, din „Oameni de treabă”, în regia lui Paul Negoescu, ne-a dat ocazia să o cunoaștem mai bine, pentru că a acceptat să povestească pentru Gândul despre cum a fost să lucreze la acest lungmetraj, despre alegeri, puterea de a spune nu, întâniri umane care au făcut-o ceea ce este azi, dragostea pentru o meserie grea și frumoasă, care nu se poate face fără să o iubești și fără adevăr, dar și despre bucurii, frici și cum au schimbat-o cei doi copii pe care îi are.

La granița dintre comedie neagră și thriller, „Oameni de treabă” spune povestea unui polițist din mediul rural, pe care greșelile trecutului, precum și o serie de evenimente violente care se întâmplă în sânul comunității îl împing către o situație fără scăpare.

Ilie, interpretat de actorul Iulian Postelnicu, este un polițist de la țară care își dorește un trai modest și confortabil, dar sfârșește prin a lua cele mai nepotrivite decizii. Aflat la jumătatea vieții și complet alienat, Ilie simte nevoia să aibă un rost al lui – să cumpere o livadă, chiar și o casă. Deși în sat se întâmplă lucruri dubioase, Ilie vede doar ce-i convine. Momentul în care decide să se implice marchează începutul schimbărilor din viața lui. În lipsa unor soluții viabile, el încearcă să fie ce nu a mai fost până acum: justițiarul care arestează toți vinovații.

Filmul s-a regăsit în această toamnă în selecțiile Festivalului Internațional al Filmului Francofon Namur (Belgia), Festivalului Internațional de Film Tirana (Albania), Festivalului Internațional de Film Antalya (Turcia) și Festivalului Internațional de Film de la Leskovački, Serbia.

Distins recent cu Marele Premiu „Golden Atlas”, la Festivalul Internațional de Film de la Arras (Franța) și cu Premiul pentru cea mai bună interpretare, acordat actorului Iulian Postelnicu, la Festivalul Internațional de Film de la Cottbus (Germania), „Oameni de treabă” a avut premiera internațională la Festivalul de Film de la Sarajevo, a fost selectat în peste 17 festivaluri, iar din 25 noiembrie va putea fi văzut și în România, în 44 de cinematografe din 23 de orașe.

Cum ai ajuns să joci rolul Cristinei în „Oameni de treaba”? Care a fost procesul? Cum a fost castingul? 

Am primit un telefon de la Paul (Negoescu, regizorul filmului „Oameni de treabă”, n.r.), care mă ruga să vin să îl ajut, pentru că una dintre actrițele care era programată în ziua respectivă nu mai putea să ajungă la casting. Totul s-a petrecut în perioada pandemiei și, din ce îmi aduc aminte, ori ea avea COVID, ori intrase în contact cu cineva bolnav și nu a mai putut să vină de la Iași, și, practic, pentru că eu deja lucrasem cu Paul, îl cunoșteam, efectiv m-a rugat să-l ajut cu castingul. Și, fiind disponibilă, am fost, l-am ajutat în ziua respectivă, după care m-a tot sunat, iar eu, o perioadă lungă de timp, am crezut că doar îl ajut, nu știam că urma să fac parte din distribuție. La un moment dat, am înțeles și m-am bucurat foarte mult, deși la început a fost doar ajutorul meu pentru Paul.

Ce ți-a plăcut la Cristina, ce te-a atras cel mai mult?

Mi-a plăcut din prima, a fost, așa, dragoste la prima vedere, pentru că este un personaj foarte puternic, că are o voce și că, într-o situație critică, în care ar fi putut să închidă ochii, a ales să îi țină deschiși și să se lupte cu niște oameni foarte puternici.

Cum ai construit personajul ăsta?

Câteodată se întâmplă să împrumut lucruri de la mine personajului și aici am rezonat puternic cu Cristina, în sensul că și eu sunt mamă și am găsit această forță de a lupta și de a-mi proteja copilul, aspect pe care i l-am împrumutat și Cristinei.

Mi-a plăcut foarte mult că are acest curaj și are această forță de a se lupta cu niște oameni dintr-o societate în care i se pune pumnul în gură și părerea ei nu contează.

În același timp, m-a atras că este extrem de deșteaptă, așa că, în momentul în care își dă seama că lucrurile efectiv au scăpat de sub control, că nu mai are cum să se mai lupte și că îi pune viața copilului în pericol, alege să se retragă, și cred că este un lucru extrem de important să știi când să te retragi.

Ce a fost cel mai greu pentru tine la acest filmul? A fost ceva foarte greu de făcut, ceva pe care l-ai simțit ca pe o povară? 

A fost o provocare să fac o compoziție, în primul rând din punctul de vedere al limbajului, pentru că folosesc un accent pe care am lucrat foarte mult să-l uit. Eu sunt din Galați și, când am sosit în București, studentă fiind, am venit cu accent de acasă, doar că în primele șase luni de facultate am luptat să scap de el. Acum, după foarte mulți ani, a trebuit să revin și am muncit foarte mult să îi ofer personajului meu acest accent, care să fie unul cât se poate de natural, să nu fie nimic comic, să nu fie nimic strident, să fie exact așa cum trebuie, așa cum este vorba moldovenească. Dincolo de accent, știam că lui Paul îi place, cumva, acest debit verbal pe care îl am eu în viața de zi cu zi și știam că va lucra la ritmul de frazare, și am încercat foarte mult să îmi păstrez accentul moldovenesc, dar în același timp să păstrez și ritmul de care are nevoie Cristina, și să se înțeleagă ceea ce vorbesc.

Și dacă tot ai vorbit de lucratul cu Paul, nu e prima colaborare, cum a fost de data asta? Cum a fost atmosfera pe platou, ce ți-a plăcut cel mai mult în perioada aia?

Pentru mine, proiectul ăsta a fost o bucurie și am simțit că lucrurile au mers foarte ușor, pentru că Paul are – cred că e o calitate – această calmitate cu care vine pe platoul de filmare, ceea ce îți dă și ție, ca actor, încredere, pentru că simți că lucrezi într-un mediu foarte safe și atunci când ai liniște, cumva, și încrederea, și improvizația, totul se leagă mult mai ușor, iar lucrurile capătă altă valoare, pentru că le faci cu drag.

Această meserie, dacă nu o iubești, nu ai cum să o faci. Doar că, de multe ori, intervine neîncrederea, intervin fricile și lucrurile astea te pot bloca. Dar, pe platoul de filmare, la Paul, nu s-au întâmplat niciodată și nu doar atât, ci m-a făcut să-mi doresc să stau cât mai mult acolo, împreună cu Iulian (actorul Iulian Postelnicu, n.r.), cu Ana (Drăghici, directorul de imagine al filmului, n.r.), cu colegii mei și să facem acest film.

Care este mesajul pe care „Oameni de treabă” îl transmite? Cel mai important, acela cu care ar trebui să rămână omul care vede filmul. 

Că nu trebuie să închidem ochii, ci trebuie să îi ținem larg deschiși și trebuie să ne cerem, cumva, simt eu, drepturile, să muncim, să ne luptăm pentru lucrurile adevărate, pentru ceea ce ne dorim.

Și este inevitabil, am să te întreb și pe tine, cum i-am întrebat și pe Paul, și pe Iulian, de ce ar trebui să meargă cineva să vadă filmul ăsta?

Este o comedie neagră, este extrem de bine făcută, cu ajutorul Anei Drăghici, cea care se ocupă de partea de imagine, avem parte și de un strop de culoare, lucru care cred că până acum a lipsit din filmul românesc, și, ușor, ușor, cred că lucrurile grele au început să prindă, cumva, o formă mai colorată și pot fi spuse cu mai multă ușurință. Cred că asta a reușit să facă Paul cu acest film, adică a reușit să povestească un subiect extrem de greu într-o notă comică.

În România, par că se fac mai multe filme de festival decât pentru public. Este doar o impresie sau chiar așa se întâmplă?

Eu cred că fiecare artist își dorește ca munca lui să dăinuie cât mai mult și cred că asta a fost dorința tuturor până acum, doar că, din păcate, s-a creat o ruptură, pentru că atunci când mănânci un desert extraordinar de bun foarte mult timp, ajungi să nu îți mai placă și atunci încerci lucruri noi, și cred că același lucru s-a întâmplat și cu filmul.

Avem nevoie de filme de artă, avem nevoie și de oameni care să înțeleagă societate în care trăim și să o spună fix așa cum o simt ei în momentul respectiv, pentru că asta este datoria unui artist: să trăiască în prezent și să vorbească despre ceea ce se întâmplă în prezentul din societatea în care trăiește, nu cea imaginară. Dar avem nevoie și de alte genuri care să ne aducă aproape de filmul de artă, aproape de adevăr. Însă, mulți oameni nu sunt pregătiți să vadă lucrurile așa cum sunt, preferă să întoarcă mai bine capul, iar noi suntem aici ca să le redirecționăm privirea.

Pentru a putea fi prieteni cu publicul și pentru a putea să ne apropiem de ei cât mai ușor, cred că avem nevoie de mai multe genuri, și asta înseamnă comedie, înseamnă film romantic, înseamnă thriller, înseamnă filme horror și filmul de artă. Eu cred că atât în teatru, cât și în film, fără adevăr, nu poți să supraviețuiești. Arta nu ar fi dăinuit atâția ani dacă nu ar fi luptat pentru adevăr.

Ai spus mai devreme că dacă nu iubești meseria asta, nu poți să o faci. De ce ai ales să faci Facultatea de Teatru? Care a fost contextul în care ai făcut această alegere?

Contextul a început, practic, în clasa a opta, în momentul în care, după aproape opt ani de coregrafie, s-a desființat clasa și am avut de ales între a veni la București sau a rămâne în Galați. Părinții mei, în momentul respectiv, nu își permiteau să mă țină la București, așa că am rămas acolo, mai mult sau mai puțin cu voia mea, și mama a fost cea care mi-a deschis ochii și care m-a îndrumat către actorie.

Îmi plăcea să fiu pe scenă, îmi plăcea să creez, dar nu îmi plăcea să fac lucrurile astea prin cuvânt, pentru că eram extrem de emotivă. Cu sprijinul mamei, am ajuns la examen, am ajuns să mă înscriu la liceu și să descopăr lucruri extrem de minunate și de importante despre mine, am învățat să-mi depășesc fricile și să aflu despre mine lucruri pe care nu știam că le am până să întâlnesc și să dau ochii cu actoria. Pentru mine, actoria pleacă dintr-un adevăr și pleacă în primul rând de la ce suntem noi.

Care este lucrul cel mai important pe care l-ai descoperit despre tine, datorită actoriei?

Faptul că, cu foarte multă ușurință, îi lăsam pe ceilalți, pe străini, în general, să spună lucruri despre mine, și asta pentru că eu nu mă cunoșteam. În momentul în care am învățat și am lucrat foarte mult cu mine să descopăr cine sunt, care îmi sunt limitele, cât de mult pot să merg, cât de mult pot lucra, cât de mult pot face și ce forță interioară am, am început ușor, ușor să le spun oamenilor de fapt cine sunt eu și să nu îi mai las pe ei să mă descrie așa cum își doresc.

Când ai terminat facultatea, erai foarte cunoscută pentru că jucai într-un serial de televiziune foarte popular la acea vreme. Asta te-a ajutat în carieră sau ți-a fost piedică?

Din păcate, în perioada în care au început să apară serialele în România, chiar dacă erau de calitate – cum a fost cel în care am jucat eu, alături de Oana Pellea, de domnul Victor Rebengiuc, de Monica Davidescu și de mulți alți actori cunoscuți, care făceau teatru și care au făcut și foarte mult film, și își câștigaseră respectul -, cu toate acestea, din păcate, fiind lucrurile extrem de „închise”, adică se făcea un film o dată la cinci ani, poate la șase ani, lucrurile erau foarte închise peste tot, exista o singură variantă, dacă voiai să faci lungmetraj, era mai bine să nu faci seriale, ca să poți să faci film.

În același timp, ca să faci film, însemna să nu faci nici teatru, pentru că exista această preconcepție că, dacă ești actor de teatru, nu poți să fii actor de film. Dar eu cred că aceste bariere și aceste preconcepții s-au schimbat de atunci și cred că ce urmează să se întâmple sunt lucruri mult mai frumoase și mai deschise. Vin oameni care au alte păreri, care și-au dat seama, cumva, în timp, că imaginea unui actor se poate contura doar dacă are acces la public, asta înseamnă serial, înseamnă teatru, înseamnă promovare și susținerea propriei imagini, și dacă un actor ajunge în România să aibă o imagine, poate la un moment dat să aducă și public în sală.

Cred că, în acest moment, am făcut acest pact, cumva, s-au înțeles lucrurile. Dar, da, atunci când am început eu, existau păreri extrem de diferite, exista o prăpastie între serial, lungmetraj și teatru.

Îți amintești primul rol de după facultate?

În teatru, primul rol pe care l-am avut după facultate a fost cel din „Leon și Lena”, rol cu care am și luat premiul pentru cea mai bună interpretare feminină, la UNITER, fiind rol de debut. Acela a fost practic primul meu rol în teatru și prima mea apropiere de ceea ce îmi doream să fac. Încă din facultate ni se spunea că serialul sau, nu știu, reclamele nu sunt un lucru bun pentru un actor, dar eu pot să îți spun sincer că foarte multe lucruri le-am învățat din seriale, adică din „Cu un pas înainte”. Și spun asta pentru că, în continuare, există o lipsă a facultății privind actoria de film, în sensul că un actor are acces doar la metode de teatru și lucrează, cumva, doar pentru a deveni un actor de teatru, nu avem actori de film, pentru că nu se predă lucrul ăsta în facultate. Eu am reușit, prin intermediul serialelor pe care le-am făcut, să am acces și să am experiențe pe platoul de filmare de la 18 ani, și cam tot ce știu acum să fac se datorează și acestui lucru.

Nu am să te întreb dacă îți place mai mult teatrul sau filmul, pentru că sigur este greu să alegi, dar spune-mi câteva motive pentru care teatrul ți se pare extraordinar și alte cateva pentru care să faci film este o bucurie atât de mare.

În teatru, lucrurile se întâmplă în timp real și, cumva, emoțiile, ceea ce simt eu când sunt pe scenă, cum simt publicul, sunt lucruri care nu se regăsesc în film. Și emoția, și faptul că pot să simt că am un impact direct asupra celui care se uită și că mesajul ajunge în timp real acolo, îmi dă o mare bucurie, pentru că există un schimb de energie în timp real.

Dacă sala este „jos” în ziua respectivă, și spectacolul, de cele mai multe ori, este mai jos, pentru că există această energie fluidă, care se mișcă dintr-o parte în alta. Acest lucru, pe platoul de filmare nu se întâmplă, dar acolo, cumva, avem bucuria de a spune povestea personajului cu mai multe amănunte, pentru că există o altă bucurie, cea de a reface o scenă până când lucrurile ies fix așa cum au fost scrise sau cum și-a imaginat regizorul.

Este vorba despre emoții total diferite, unele emoții cu care nu te întâlnești pe platoul de filmare și alte emoții cu care nu te întâlnești în teatru.

Poți să-mi spui două proiecte grele, care te-au pus la încercare? Să zicem, unul din punct de vedere uman și unul din punct de vedere artistic.

Cred că proiectul „Romeo și Julieta” a fost destul de greu, pentru că așteptările mele au fost altele și rezultatul a fost altul. Întâlnirea cu anumite persoane din proiect mi-a făcut foarte mult rău, dar m-a făcut, cumva, să mă redescopăr, să învăț să spun nu, nu vreau, nu pot, nu îmi place sau stop!. Pentru mine, a fost un proiect care, în momentul ăla, m-a blocat, dar am muncit foarte mult să ies de acolo și, într-adevăr, atunci am învățat cu adevărat să zic nu, lucru pe care, până la „Romeo și Julieta”, nu îl făceam. 

Iar personal, mai personal de atât – pentru că în răspunsul de mai sus cred că am atins ambele întrebări, pentru că a fost o muncă foarte mare în primul rând ca să-mi fac treaba, profesional vorbind, dar să reușesc să ies și întreagă la cap din toată povestea aia, personal vorbind -, sunt copiii. Mi i-am dorit foarte mult și ambele sarcini am fost nevoită să le susțin cu tratament.

Ai doi copii. Cum te-au schimbat ei? Ca om, ca artist.

În primul rând, ca om, m-au ajutat să aflu mai multe despre mine. Știi cum e, vii pe lumea asta cu niște lucruri pe care le știi pentru că ți le spun părinții, cei de la școală, profesorii, apoi prietenii și ajungi să mergi cu ele o perioadă lungă de timp neștiind exact cine ești, ci doar crezând că știi.

Cred că cel mai minunat lucru pe care l-au făcut pentru mine copiii este că m-au adus la punctul zero și că fiecare zi începe așa, din punctul zero, și ajung la final de zi să știu mult mai multe lucruri despre mine, despre răbdarea mea, despre cum iau anumite decizii, cum învăț să trăiesc prezentul, momentul, și nu ceva ce pot să-mi imaginez dimineața, când mă dau jos din pat.

Și dacă tot am vorbit despre bucurii, nu pot să nu te întreb și care sunt fricile tale cele mai mari acum. 

Să nu le fie copiilor mei rușine că le sunt mamă, pentru că am întâlnit foarte des în meseria mea astfel de cazuri, această dedublare, această ruptură între copil și părinte, mai degrabă între copil și artist (părintele artist), această prăpastie. Mi-aș dori extrem de mult să pot să fiu lângă ei și ei lângă mine, și să fie mândri că le sunt mamă, să vină împreună cu prietenii lor sau cu familiile prietenilor lor și mă vadă, și să nu fie un sentiment de jenă legat de ce fac, de ce urmează să fac. Din păcate, de multe ori, meseria asta tinde să fure iubirea pe care o merită un copil. Aș vrea să nu pierd lucrul ăsta, legătura asta, sentimentul ăsta că nu există altceva care să fie mai important decât ei sau că există o concurență între meseria de actriță și familie sau ei, copiii.

Și dacă tot ai vorbit de mândrie, care sunt temerile de care ești mândră că ai scăpat?

Frica de a vorbi, de a mă exprima, de a spune celor din jurul meu fix ceea ce gândesc, la fel cum o făceam și până acum, doar că o făceam mai voalat. Acum, am învățat să spun lucrurile fix așa cum sunt și fix atunci când trebuie, nu mai târziu, nu când cred eu că persoana din fața mea este pregătită să audă, ci fix atunci când se întâmplă, lucru care cred că salvează prietenii și relații importante.

Poți să-mi dai exemple de întâlniri umane care au avut un impact major asupra ta?

În primul rând, a fost și este Horațiu Mălăele, un om care cred că a înțeles cum stă treaba cu meseria asta, lucru care l-a făcut să dea mai departe, să ofere sprijin mai departe tinerilor actori.

Mai este întâlnirea cu Radu Afrim, care m-a ajutat să descopăr o forță pe care nu știam efectiv că o am pe scenă. Să lucrez cu Radu Afrim a fost pentru mine un lucru minunat, care mi s-a întâmplat la început de carieră și care m-a ajutat să descopăr o libertate incredibilă pe scenă, să depășesc niște bariere, ceea ce a însemnat enorm de mult pentru mine atunci și în continuare întâlnirile cu Radu sunt într-un fel.

Și prietenii, soțul meu, care întotdeauna reușește să mă țină cu picioarele pe pământ și să-mi explice lucruri pe care de multe ori nu le înțeleg, pentru că nu le înțeleg sensul, pentru că nu înțeleg de ce anumite lucruri trebuie făcute cu duritate, cu răutate și de ce lăsăm frustrarea să ne fure bucuria de a face această meserie.

Mai este și Raluca Aprodu, omul care a fost lângă mine de fiecare dată când am avut nevoie, inclusiv pe plan profesional. Eu cred că, pentru a evolua, avem nevoie în viața noastră de oameni care au curajul să ne spună adevărul, acela pe care îl cunoaștem cu toții, dar ne e frică să îl scoatem pe gură. Și soțul meu, și Raluca sunt niște oameni care știu să asculte și care știu cum să ți-l spună, chiar dacă tu vrei să fugi de adevărul ăla.

Care sunt lucrurile pe care publicul trebuie să le știe despre Crina Semciuc, dacă ar trebui să îți faci un autoportret scurt?

Bucurie, adevăr și căldură.

Foto: Horațiu Șovăială, Ionuț Rusu

CITEȘTE ȘI:

INTERVIU | Iulian Postelnicu, despre rolul din „Oameni de treabă”: „Mi-a plăcut povestea, m-a trecut prin mai multe emoții. Când joc, nu intru în vreo transă, cred că m-aș și speria dacă s-ar întâmpla asta”

INTERVIU | Paul Negoescu, regizorul filmului „Oameni de treabă”: „Partea cea mai complicată e să faci publicul să intre la film. Mi-aș dori ca cei care merg la cinema să-și lase prejudecățile acasă și să se bucure de ce văd” – FOTO

INTERVIU EXCLUSIV | Monica Stan, regizoarea filmului „Imaculat”, propus pentru o nominalizare la Oscar: ”Nu mi-am dorit să fac un film despre o clinică de dezintoxicare, ci despre lumea prin care trecem cu toții. Cred că multe fete au empatizat cu inabilitatea Dariei de a spune nu”

INTERVIU | Alina Grigore, regizoarea filmului „Crai Nou”, câștigător al Festivalului de la San Sebastian în 2021: „Este foarte important ca un actor să aibă libertate. Nu aș pune pe nimeni niciodată într-o situație inconfortabilă, de dragul actului creativ”